Keynes: Șomajul involuntar

Trebuie să definim acum a treia categorie de șomaj, și anume șomajul „involuntar” în sens strict, a cărui posibilitate nu o admite teoria clasică.

În mod evident, nu înțelegem prin șomaj „involuntar” simpla existență a unei capacități de muncă neepuizate. O zi de opt ore nu constituie șomaj, deoarece nu depășește capacitatea umană de a lucra zece ore. Nici nu ar trebui să considerăm șomaj „involuntar” retragerea din activitatea lucrativă a unui corp de muncitori pentru că aceștia nu aleg să lucreze pentru mai puțin de o anumită recompensă reală. În plus, va fi convenabil să excludem șomajul „fricțional” din definiția noastră a șomajului „involuntar”. Definiția mea este, așadar, următoarea: Oamenii sunt șomeri involuntari Dacă, în cazul unei creșteri mici a prețului bunurilor salariale în raport cu salariul monetar, atât oferta agregată de muncă dispusă să muncească pentru salariul actual, cât și cererea agregată pentru acesta la acel salariu, ar fi mai mare decât volumul de angajare existent. O definiție alternativă, care echivalează însă cu același lucru, va fi dată în capitolul următor (Capitolul 3).

Din această definiție rezultă că egalitatea salariului real cu dezutilitatea marginală a ocupării forței de muncă presupusă de al doilea postulat clasic al economiei (Utilitatea salariului atunci când un anumit volum de muncă este angajat este egală cu dezutilitatea marginală a acelei cantități de muncă.), interpretat realist, corespunde absenței șomajului „involuntar”. Această stare de lucruri o vom descrie drept angajare „deplină”, atât șomajul „fricțional” cât și cel „voluntar” fiind în concordanță cu ocuparea „deplină” astfel definită. Acest lucru se potrivește, vom găsi, cu alte caracteristici ale teoriei clasice, care este cel mai bine privită ca o teorie a distribuției în condiții de ocupare deplină. Atâta timp cât postulatele clasice sunt valabile, șomajul, care este involuntar în sensul de mai sus, nu poate apărea. Prin urmare, șomajul aparent trebuie să fie rezultatul fie al pierderii temporare a muncii de tip „între locuri de muncă”, fie al cererii intermitente de resurse înalt specializate, fie al efectului unui „magazin închis” sindical asupra angajării forței de muncă libere. Astfel, scriitorii din tradiția clasică, trecând cu vederea ipoteza specială care stă la baza teoriei lor, au fost conduși inevitabil la concluzia, perfect logică în presupunerea lor, că șomajul aparent (în afară de excepțiile admise) trebuie să se datoreze în fond unui refuz al factorilor de șomaj să accepte o recompensă care să corespundă productivității lor marginale. Un economist clasic ar putea să simpatizeze cu munca refuzând să accepte o reducere a salariului monetar și va recunoaște că ar putea să nu fie înțelept să o facem pentru a îndeplini condiții temporare; dar integritatea științifică îl obligă să declare că acest refuz se află, totuși, la baza problemei.

Evident, însă, dacă teoria clasică este aplicabilă doar în cazul ocupării depline, este greșit să o aplicăm la problemele șomajului involuntar – dacă există așa ceva (și cine îl va nega?). Teoreticienii clasici seamănă cu geometrii euclidieni dintr-o lume non-euclidiană care, descoperind că, în experiență, liniile drepte aparent paralele se întâlnesc adesea, mustră liniile că nu se mențin drepte – ca singurul remediu pentru intersecțiile nefericite care au loc. Cu toate acestea, în adevăr, nu există niciun remediu decât să renunți la axioma paralelelor și să elaborezi o geometrie non-euclidiană. Ceva similar este necesar astăzi în economie. Trebuie să renunțăm la al doilea postulat al doctrinei clasice și să elaborăm comportamentul unui sistem în care șomajul involuntar în sens strict este posibil.