Thomas Piketty, în ”Capital in the Twenty-First Century”, consideră că trebuie evitat orice orice determinism economic cu referire la inegalitățile de avere și venit. Analizele bazate pe distribuția avuției au fost întotdeauna profund politice și nu pot fi reduse la mecanismele pur economice. Reducerea inegalității care a avut loc în țările cele mai dezvoltate între 1910 și 1950 a fost mai ales o consecință a războiului și a politicilor adoptate pentru a face față șocurilor războiului. În mod similar, reapariția inegalității după 1980 se datorează în mare măsură schimbărilor politice din ultimele câteva decenii, în special în ceea ce privește impozitarea și finanțele.
Analiza inegalității este modelată de felul în care actorii economici, sociali și politici consideră ce este drept și ce nu, și de puterea relativă a acestor actori și de alegerile colective rezultate.
Este produsul comun al tuturor actorilor relevanți combinați.
De asemenea, Piketty consideră că dinamica distribuției bogăției dezvăluie mecanisme puternice de împingere alternativ spre convergență și divergență. Mai mult decât atât, nu există nici un proces natural, spontan pentru a evita ca forțele destabilizatoare, inegalitare, să devină predominante permanent.
Principalele forțe de convergență (reducerea și comprimarea inegalităților) sunt răspândirea cunoștințelor și investițiile în formare și competențe. Legea cererii și a ofertei, precum și mobilitatea capitalului și a forței de muncă, care este o variantă a acestei legi, pot tinde de asemenea întotdeauna spre convergență, dar influența acestei legi economice este mai puțin puternică decât răspândirea de cunoștințe și aptitudinile și este frecvent ambiguă sau contradictorie în implicațiile sale. Răspândirea de cunoștințe și aptitudinile este cheia pentru creșterea globală a productivității, și reducerea inegalității, atât în cât și între țări. Aceasta se vede în prezent în progresele realizate de un număr de țări sărace anterior, cel mai evident exemplu fiind China. Aceste economii emergente sunt acum în procesul de recuperare a decalajului față de cele avansate. Prin adoptarea modurilor de producție a țărilor bogate și dobândirea de competențe comparabile cu cele din țările bogate, țările mai puțin dezvoltate au făcut un salt înainte în productivitate și creșterea veniturilor lor naționale.
Procesul de convergență tehnologică poate fi instigat de granițele deschise pentru comerț, dar este în mod fundamental un proces de difuzie și schimb de cunoștințe – bunuri publice prin excelență – mai degrabă decât un mecanism de piață.
Din punct de vedere strict teoretic, ar putea exista și alte forțe de convergență spre o mai mare egalitate. S-ar putea, de exemplu, presupune că producția de tehnologii tinde în timp spre necesitatea de competențe sporite din partea lucrătorilor, astfel încât cota de venituri a forței de muncă va crește pe măsură ce cota de capital va scade: s-ar putea numi aceasta „ipoteza creșterii capitalului uman.” Cu alte cuvinte, se presupune că progresul raționalității tehnologice va conduce în mod automat la triumful capitalului uman asupra capitalului financiar și imobiliar, a managerilor capabili asupra acționarilor bogați, și a persoanelor competente asupra nepotismului. Astfel, inegalitățile ar deveni mai meritocratice și mai puțin statice (deși nu neapărat mai mici): raționalitatea economică ar da naștere astfel automat, într-un anumit sens, raționalității democratice.
O altă credință optimistă actuală este ideea că „lupta de clasă” va da naștere în mod automat mod, ca urmare a creșterii recente a speranței de viață, unui „război între generații” (care este mai puțin dezbinător, deoarece toată lumea este mai întâi tânără și apoi îmbătrânește). Altfel spus, acest fapt biologic inevitabil ar trebui să implice faptul că acumularea și distribuția bogăției nu mai prevestesc o ciocnire inevitabilă între dinastiile rentierilor și cei care nu dețin nimic în afară de puterea lor de muncă. Logica de guvernare este mai degrabă una de salvare pe parcursul ciclului de viață: oamenii acumulează bogăție atunci când sunt tineri, pentru a-și asigura o bîtrânețe liniștită. În acvest sens, progresele înregistrate în medicină, împreună cu îmbunătățirea condițiilor de viață, au transformat total însăși esența capitalului.
Din păcate, aceste două convingeri optimiste (ipoteza capitalului uman și înlocuirea luptei de clasă cu războiul între generații) sunt în mare măsură iluzorii. Transformările de acest fel sunt atât logic posibile cât și, într-o oarecare măsură, reale, dar influența lor rezultată este mult mai mică decât s-ar crede. Există puține dovezi că venitul forței de muncă din venitul național a crescut în mod semnificativ într-un timp foarte lung: capitalul „nonuman” pare a fi aproape la fel de indispensabil în secolul XXI așa cum a fost în secolul XVIII sau XIX, și nu pare să fi devenit chiar mai mare. Acum, mai mult chiar decât în trecut, inegalitățile de avere apar ân special în rândul persoanelor în vârstă, iar averea moștenită pare a fi la fel de decisivă la începutul secolului XXI așa cum a fost în epoca lui ”Père Goriot” al lui Balzac.
Lasă un răspuns