Leacurile băbeşti în Oltenia şi în lume

În foarte multe localităţi exista, în secolele trecute, obiceiul de a trata rănile sau „bubele” punându-se, pe lângă alte oblojeli, şi câte o legătură strânsă deasupra rănii, la mâini, braţ, sau picior. Acest tratament e cunoscut sub numele de tratamentul lui Bier.

În Dolj se tratau diareea şi diferitele infecţiuni intestinale prin cheag de miel, practic un tratament prin acid lactic sau fermenţi lactici.

În regiunea de nord a Doljului, şi în unele localităţi din Mehedinţi şi Gorj, vrăjitori meşteri aplicau pe „bube” sau răni care nu se vindecau curând câte un testicul de câine, tăiat în două, sau un pui mic de găină tăiat de viu. În Hunia (Dolj) se aplica o broască spintecată de vie. În Filiaşi şi împrejurimi, broasca vie fiind prea rece, se prefera pisica. Se lua un pisoi şi se tăia de viu, se scoteau intestinele şi cât încă erau calde se aplicau pe rană. Dacă până a doua zi nu scădea edemul inflamator, se turna apă ferbinte peste pisoi şi se aplica din nou pentru alte 12 ore.

In Beloţ (comuna Sopot, Dolj) se practica acelaşi tratament, dar cu porumbei sau coţofene vinete spintecate de vii.

În toate zonele, această operaţiune era însoţită de descântece diferite, şi în general de practici diferite. Fondul însă era acelaşi. Chiar dacă animalele sacrificate diferă în funcţie de regiune, toate însă, pentru a fi bune de leac, trebuiau spintecate de vii.

Explicaţia medicală a acelor vremuri era simplă: toate acele animate, spintecate de vii, lasă să se scurgă din ele sângele, serul lor bogat în celule albe, „mâncătoare de microbi”, şi astfel oamenii din popor, în loc să apeleze la diverse substanţe pentru a distruge microbii, dar care ar fi distrus şi celulele vii din ţesuturile oamenilor care trebuiau să ajute la imunizarea împotriva microbilor, foloseau sângele din corpul animaletor sacrificate.

Nu exista localitate în Oltenia, unde să nu se trateze sifilisul cu „fumuri„.

Fumurile sau fumigaţiile aveau drept scop să introducă în corpul persoanei bolnave mercur pe cale inhalatorie. Bolnavul, aşezat pe un scaun, deasupra unui lighean cu cărbuni pe care se toarnă cantitatea necesară de mercur în formă solidă, era acoperit peste cap cu o pătură. Mercurul, evaporându-se, era aspirat de pacient, care inhala astfel o cantitate oarecare de mercur în corp. Procedeul era cunoscut în medicină, dar abandonat ulterior din cauza dificultăţilor de a doza cantitatea de medicament absorbit. Un astfel de tratament provoca adesea accidente grave.

Există relatări privind unii bolnavi de sifilis pulmonar care s-ar fi vindecat în urma unor tratamente cu fumuri. Aceste vindecări se produceau extrem de repede, după 1-3 şedinţe, dacă se adăuga în compoziţia pentru fumuri, pe lângă mercur, şi arsenic, şoricioaică.

Obiceiul de a tămădui rănile cu păsări spintecate de vii se regăsea şi în nordul Italiei şi în Franţa. Cheagul în afecţiunile gastrice este considerat a fi de origine din Mongolia. Tratamentul sifilisului prin fumuri de mercur şi arsenic îşi are originea tot în Orient, fiind adus în Europa de pravoslavnicii cavaleri ai cruciadelor. În Orient se foloseau foarte mult ca tratament şi aşa numitele „Bezoare„. Ele constituiau un tratament atât de apreciat încât Şahul Persiei, în1808, nu a găsit alt dar mai preţios de trimis lui Napoleon I decât trei astfel de bezoare veritabile. Bezoarul (Lapis bezoardicus) este o concreţiune calcaroasă care se formează în stomacul unor gazele şi capre din Himalaia. Sunt însă şi bezoare de calitate inferioară, practic ochi de rac (calculi vezicali), sau pietre calcaroase.

În Oltenia nu era localitate unde să nu se întrebuinţeze pietre roşii sau albe, frecate în apă sau în rachiu, pentru diferite iritări ale mucoasei stomacale. Deşi mai rar, erau folosiţi şi ochii de rac pentru tămăduiri. Practic, calcarul din pietre lucra în iritaţiile însoţite de hiperaciditate întocmai ca şi medicamentele alcaline.

Tot din Orient vin şi unele practici care au legătură cu terapeutica preventivă empirică.

Un obicei care se găseşte şi la unele popoare mongolice, precum şi la triburile Dayak din Oceania, este schimbarea numelui pentru ca să nu îl mai găsească şi recunoască duhul rău. Acest obicei era foarte folosit la noi: se schimba numele când copiii erau mici şi se îmbolnăveau, „după pierit” sau „după epilepsie”.

Primul copil născut viu după unul sau mai mulţi născuţi morţi, dar la termen, se numeşte „după pierit”. Acestui prim copil viu i se schimba numele adesea, şi se găurea urechea punându-i-se un cercel pe care era scris al doilea nume. Cel dintâi nume se scria pe o cărămidă, care se arunca intr-un râu. În unele cazuri copilul se boteza a doua oară, dar noaptea, şi fără fast.

Atunci când copilul nu era vindecat după mai multe leacuri băbeşti ca cele de mai sus, se dădea de „Bogdea-proste„, respectiv copilul bolnav era îngrijit de un preot, printre foarfece deschise şi peste mormântul unui necunoscut, iar o altă persoană primea copilul peste mormânt zicând: „Bogdea-proste!”. Astfel, duhul rău, căutând sufletul mortului necunoscut, scăpa copilul bolnav.

Eficacitatea unui tratament era considerată de oamenii din popor cu atât mai mare cu cât acest tratament era mai rar, mai greu de obţinut, sau mai murdar. Toate popoarele din Europa şi din Asia întrebuinţau, în terapeutica empirică proprie, medicamentele cele mai murdare. Cele mai scârboase şi mai macabre erau considerate însă cele din Europa Occidentală. De exemplu, mumiile umane, preparate în antichitate cu multă atenţie şi respect pentru cultul morţilor, serveau drept medicament şi erau vândute pe bucăţi în drogherii, multe fiind de fapt contrafaceri. Ulterior, mumiile au fost înlocuite cu untura, ori untul de spânzurat, preparat cu ierburi aromatice, călăii făcând astfel concurenţă drogheriilor. Se mai foloseau pentru leacuri şi seruri din sânge, din craniu, din păr, din urină şi din alte preparate chimice. În drogheriile din Anglia, în special la Londra, se vindeau şi capete de morţi, acoperite de o spumă verzuie, care se numeau „Usnee„, fiindcă semăna cu spuma de pe stejari. Această usnee se dezvoltă pe suprafaţa şi în lateralele craniilor oamenilor spânzuraţi şi care au stat mult timp atârnaţi în furci. Drogheriile din Anglia „exportau” astfel de cranii şi în Germania, unde serveau la prepararea unui unguent recomandat în epilepsie. Craniile golite de conţinut, spălate, uscate, şi apoi fărâmiţate, erau considerate ca având un efect terapeutic mult mai puternic.

Exista şi o terapie cu fecale (coprologia), folosindu-se în special balega de vacă, proaspătă în cataplasme, sau uscată (arsă sau prăfuită). Ea constituia medicamentul cel mai la îndemână în unele tratamente. La aceste tratamente se adăuga aproape întotdeauna buruieni speciale şi descântece

Sursa: Analele Olteniei