Regionalism oltean

Idei dintr-o conferinţă la Craiova

I.

Regionalism… Cuvîntul pentru unii, cari încep prin a nu-l întelege, pare să însemne cea mai grozavă crimă pe care cineva o poate sävirşi contra patriei sale, care pentru a exista trebuie să fie centralisată. România Mare întreagă în Bucureşti şi după Bucureşti, fiindcă, vezi bine, altfel ea este în primejdie de a se nărui prin greşeala fiilor ei înşişi.

Nu mă speriu nici de cuvinte, nici de o critică a cuvintelor. Şi voiu spune fără încunjur că, pe lîngă atîţia oameni de treabă, avînd oarecare simţ pentru ţara lor, şi eu sînt regionalist.

De ce ? Răspunsul e simplu. Fiindcă viaţa unei ţeri nu se alcătuieşte din forme perfecte cu îngrijire ierarhisate, ci din vitalităţi locale care adunate dau marea vitalitate generală.

Si vitalităţile locale încap în regionalism, dacă-l defineşte cineva cum trebuie.

Iar a-l defini cum trebuie aceasta înseamnă: a despărţi formaţiunile întîmplătoare, vremelnice, impuse în timpul stăpînirilor străine, de formaţiunile naturale, permanente, iesite dintr-o desvoltare istorică normală.

Formaţiuni false sînt, între altele – şi exemplul ni poate folosi mai mult ca atîtea de aiurea -, departamentele create, după principii abstracte şi între linii geometrice, ţinînd samă doar de configuraţia geografică, de către revoluţionarii francesi de la 1791. Existau provincii de o existenţă seculară, corespunzînd „cetăţilor” galice de obinioară, circumscripţiilor dominaţiei romane, alcătuirilor primitive ale vieţii religioase în diecese; aceste provincii se deosebiau adesea prin tipul fisic chiar, prin dialectul vorbit, prin întorsätura de spirit ; fiecare era mîndră de un trecut pe care nu-l împărţia cu o alta. Şi, iatä, din urã faţă de „vechiul regim”, reformatorii au distrus hotarele intrate în conştiinţa generaţiilor succesive, şi cadrilînd harta Franciei, au creat forme dreptunghiulare în care trebuia sä încapä de o potrivä şi organisaţia administrativă şi cea judecătoreasă şi cea religioasă şi cea şcolarã. Iar resultatul îl vede oricine străbate admirabilele oraşe de provincie din care viaţa a plecat şi nu se ştie ce s”ar putea face pentru a o aduce înnapoi. O întreagă mişcare a pornit pentru a trezi din nou energiile adormite, pentru a trimete înnapoi ca viaţă normalä ceia ce la Paris, imensa capitalã care strînge cu ispita ei toate ilusiile şi toate speranţele, e ipertrofie şi congestie. Regionalismul a fost mult discutat acolo în timpurile din urmă, şi el a căpätat adesiunea patrioţilor cu o visiune mai clară a necesităţilor momentului.

La noi, înţeleg sä se desfiinţeze cît mai curînd posibil, şi îndatä ce nu s”ar jigni obiceiuri care cer timp ca sä disparä şi interese care meritä să fie ţinute în samä, alcătuirile provinciale pe care le-a creat în chip nenatural un regim de cotropire, acuma dispărut. Bucovina, odată Moldova-de-sus, nu va mai trebui să formeze o ,,provincie” : judeţele trecute întregi la Austria în 1775 vor rămînea în vechea lor formaţiune, dar părţile desfăcute din Ţinutul Sucevei şi al Hotinului vor trebui sä intre din nou în comunitate cu părţile rămase la Moldova autonomä. Basarabia, numită de Ruşi, în 1812, astfel, pentru a înşela pe Turci asupra pagubei ce se aducea principatului moldovenesc vasal, va fi disolvatä ca organisaţie deosebită: judeţul Iaşilor îşi va relua bucata de dincolo de Prut, celelalte vor trăi în hotarele care au rămas neclintite şi dupä anexare.

Cu Arbealul e altfel. El n”a fácut parte din cele două Domnii romăneşti : a Munteniei şi a Moldovei, decît prin alipirea la coroana celor doi stăpînitori de dincoace de munţi a unor cetăţi ardelene cu tot grupul de sate care le încunjură (Ţara Oltului, satele din jurul Amlaşului, domenille Ciceului şi Cetăţii-de-Baltă, al Geoagiului, etc). Dad n”au niciun rost ciudatele circumscripţii electorate formate anume ca să copleşească prin votul oraşelor străine manifestarea românească a satelor – şi pentru scopuri de partid am creat si noi asemenea circumscripţii la alegerile din Maiu 1921 -, în schimb, comitatele corespund unor vechi formaţiuni politice în legătură cu un Voevodat românesc, cu o cetate regalã sau cu un grup be colonisare. Locuitorii lor au cîştigat în cursul veacurilor o solidaritate specială, şi nu e bine să i se asucă atingere.

În vara trecută o comisiune geografico-militară se numise la noi pentru a. propune o altă împărţire a României întregi. Nici Vechiul Regat nu scăpase de liniile orizontale şi verticale trase de marii reformatori, cari înţepau drept la mijloc pătratul sau dreptunghiul lor pentru a-i fixa capitala, fără a se îngriji de trecut, de drepturi istorice, de obişnuinţă, de diferenţe patente în viaţa celor cari se aflau între hotarele vechilor judeţe, ei ca şi strămoşii lor. Forma evident variabilă de la un judeţ la altul nu resultă deci dintr”un capriciu asemenea cu acela care tindea să-l înlocuiască, ci graniţele felurite de astăzi fiinţau tot aşa şi la începutul secolului al XV-lea şi ele corespund în cea mai mare parte, dincoace de Milcov, vechilor organisaţii autonome ale Voevozilor şi juzilor, iar în Molbova, reionului cetăţilor, corespunzînd raialei pe care Turcii pe urmă au tras-o în jurul aceloraşi cetăţi, ocupate de dînşii.

Să se păstreze aşa cum sînt: se pot abministra foarte bine fără a practica şi la noi cadrilarea francesă din timpul Revoluţiei. Fiecăreia din ele să i se acorde cît mai multe rosturi locale. Dar peste aceste rosturi să se recunoască şi întărească acelea, cu mult mai mari, ale blocurilor geografice şi istorice, naturale şi tradiţionale în acelaşi timp, care sînt Moldova întregitä, Muntenia, cu sau fără partile corespunzătoare ale Dobrogii, care i-au fost totdeauna anexa de la malul drept al Dunării, Ardealul şi Banatul.

II.

Înţeleg Vechiul Banat din evul mediu, care cuprindea şi partea rămasă la Ungaria, ai cării regi apostolici, nu naţionali, în necontenita funcţiune de cruciată contra shismaticilor şi necredincioşilor, creaseră aceastä „margine”, acest marchisat al Banilor, şi partea liberată de stäpînirea străină care s”a alipit, dar păstrînd o foarte largă autonomie – căci şi Caimacamii de Craiova, succesori ai vechilor Bani cu „grapă”, în loc de steag şi cu pecete osebite, dădeau acte de judecată în numele lor la Domnia Ţerii-Romäneşti.

Supt raportul geografic, întreagă această regiune are legături, cari-i dau o climă anumită, nu cu asprele vînturi muntene, viind de la Marea Neagra şi din stepa rusească, ci cu aburirile mai blînde care vin de la Adriatica. În locul şesului, întins de dincolo de Olt, dealuri se învălmăşesc ca în Moldova, şi ele se întind în partea apuseană, ajunsă supt Romîni, pănă la Dunăre; cîmpiile Banatului unguresc s”au căpătat prin canalisări şi săpări de mlaştini. Mi se pare că aici satele, cîmd sînt vechi, cele be bincolo de Cerna sînt în mare parte de colonisare – se ascund mai puţin decât cele din stepa răsăriteană.

Locuitorii, fără să aibă acelaşi port – căci la noi costumele variază după văi, fiind altele la Olteni, altele la Jiieni, altele la Mehedinţeni (adecă oameni din Ţinutul cetăţii Mehadia), altele la Timişani, au un suflet asămănător; vioiu, intreprinzător, gata de luptă ca şi de ispravă în orice domeniu, iuţi la mînie şi iuţi la treabă. I
nteligenţa lor e practică, vorba lor e scurtă, nervoasă, cu totul particulară şi foarte colorată.

Limba capătă la ei un pitoresc care nu se întîlneşte aiurea. Amintirile lor au o notă specială, cuprinzînd numai o parte din faptele trecutului nostru. O democraţie activă-i deosebeşte, cu boierii mulţi şi mici cari se simţiau una cu ţeranii.

Schimbul de populaţie între judeţ şi judeţ, între Banatul regelui străin şi Banatul Domnului românesc, a fost totdeauna foarte viu. Partea de sus a Gorjului mai ales e plină de locuitori cari s”au coborît din valea be sus a Jiiului, dar în Mehedinţi trăiesc atîţia Bănăţeni de nastere, veniţi de la „Unguri”; în schimb o întreagă parte din populaţia Banatului e alcătuită din acei Olteni ai secolului al XVIII.lea, cari, de altfel, au trimes prisosul unei lumi ţerăneşti năcăjite, pe valea Timocului, pănă adînc în Balcani. De pe la 1740 ei s”au aşezat, în număr de „vre-o 15.000 de familii” în privilegiatele regiuni de colonisare ale Coroanei habsburgice. Şi unul care-i cunoaşte, d. Damian Izverniceanu, spunea la 1911, că „au întemeiat sate, care, astăzi, prin frumuseţă, buna rînbuială şi curăţenie, au întrecut satele locuitorilor băştinaşi, pe care Bufanii” – căci aşa li se zice – „i-au poreclit frătuţi„. Vestitele coruri bănăţene sînt ale lor mai ales, ale Bufanilor, cari au cele mai frumoase doine, cum au şi case mai ospitaliere decît ale oricării alte categorii de populaţie în provincie.

Si, lucru ciubat, in graiul lor, cu „zimbre”, „a mătrăşi”, „a răsgîia”, am recunoscut accente dialectale ale depărtatei mele Moldove.

Aceasta e in adevăr o ,,regiune”, fiindcă e o ţară, o veche ţară, care nu e numai olteanä, ci tot aşa jiiană şi timişană. A-i da mijlocul de a se afirma cu nota ei distinctivă, aşa de puternică pănă azi, deşi nimeni n”a ajutat-o să se manifeste, nu e a primejbui marea Românie unită, ci, dimpotrivă, a o întări, printr”un spor al vitalităţilor locale. Oricine cugetä altfel decît cu ideile curente, ceia ce înseamnă foarte adesea numai: cuvintele curente, va fi de aceiaşi părere cu mine.

Dar, cînd s”ar recunoaşte acest elementar adevăr de politică modernă, acei cari ar beneficia de recunoaşterea dreptului lor în ţara cea mică pentru a iubi şi mai mult ţara cea mare, ar avea şi datorii, mari datorii.

Regionalismul normal, sănătos, folositor, nu poate exista, bine înţeles altfel decît încă o formă zăbarnică, decît atunci cînd n”are numai caracteristicile lui în viaţa populară, ci sufletul lui conştient în clasa cultă.

O îngrijire deosebita faţă de toate amintirile unui trecut particular – lucru care pănă acuma nici nu s”a pomenit -, conservarea cu pietate a monumentelor şi strîngerea, publicarea urmelor scrise, întemeiarea museelor în care să se oglindeascä ”n toate domeniile viaţa regiunii, întreţinerea unor legături între localităţi şi între judeţe, prin conferinţi, excursii, represintaţii de teatru, coruri, iată programul care se cere adus la îndeplinire pentru ca la formulele sterpe care ne împiedecă de a trăi o viaţă reală, să nu se adauge încă una.

Şi regionalismul e, de sigur, nu un mijloc de paradă, ci un îndemn spre muncă, spre acea spornică muncă în hotare bine definite, cu puteri chibzuite în tot abevărul lor, care poate transforma oraşe sacrificate, provincii neglijate, populaţii părăsite, în factori energici de temeinică desvoltare a poporului romănesc.

NICOLAE IORGA, Arhivele Olteniei, 1922