Craiova în secolul XIX

Craiova – Hotel Minerva, 1910

Din „Reise nach dent Orient, vom Eremiten von Canting”, 1836 – 1837 – 1838, Stuttgart, 1839; pagina 71 şi urm.

„Craiova are multe case frumoase, care sunt răspândite printre cele mai mizerabile bordeie, şi care, cele mai multe, nu sunt înconjurate cu grădini frumoase, ci cu locuri pustii pline de mărăcini. Odăile sunt goale; în loc de mobile, o laviţă acoperită cu covor, pe care ziua şed, noaptea dorm. După amiaza lumea doarme. Atunci străzile sunt chiar goale. Către ora şase lumea iese iarăşi la iveală şi cine are cai şi o trăsură pleacă la plimbare, deoarece este hotărât ruşine să se plimbe.

La fel ca în Bucureşti, locotenentul umblă în birjă dacă nu are cai proprii. Rar am văzut pe străzi ofiţer umblând pe jos. Mie mi se lua în nume de rău, că alergam pe picioare şi că tot pe picioare am mers chiar la câmpul de exerciţii milităreşti, din faţa porţii. Cine nu-i în trăsură trece drept om de rând. Dar aceasta nu m”a împiedicat să umblu printre aceşti nebuni. Ei încă nu văzuseră om cu decoraţii, care să… meargă.

Străzile Craiovei sunt aşternute cu bârne, nu cu piatră. Şi pretutindeni precumpăneşte noroiul, balta, murdăria. Toate mascaradele, care se pot închipui şi le poate inventa nebunia, se mişcă pe străzi în formele şi figurile cele mai groteşti, mai rari. Crezi că aici s”au adunat un album de hainele tuturor conlinentelor. La vizite un turc înarmal cu pistoale şi cuţite_aduce un ciubuc lung de zece picioare, cafea şi dulceaţă cu un pahar de apă.

Un ofiţer rusesc, care a ramas aici din ultimul război şi s”a însurat, s”a plans caimacamului că s”a rupt un pod făcut de ruşi.care ducea la moşiile sale şi că mai mulţi ţărani, care au voit sa înoate prin râu, s”au înecat, ca şi o cocoană oarecare înecată deodată cu patru cai ai săi. Caimacamul raspunse: Cocoana să fi rămas acasă, iar podurile costă parale. Afară de aceasta sunt timpuri cu apă mică şi uşor de trecut, deci lumea să aştepte până vin apele.

Toate podurite au fost făcute de ruşi în războiul din urmă, dar nimeni nu se gândeşte la repararea lor, şi sunt deci în cea mai proastă stare. Iar înecurile sunt atât de dese, încât nici nu se bagă de seamă.

Eu am trimis la poştă să-mi dea cai, ca să continui călătoria peste Cerneţi în Serbia, dar mi s”a răspuns că râurile sunt aşa de mari încât nu voi putea înota prin ele! Îndată ce aceasta va fi iarăşi cu putinţă, voi căpăta îndată caii. Că numai ieri se înecă iar un ţăran cu patru boi.

Aici eu am o odaie bună şi mâncare excelentă la farmacislul Schwab, care este neamţ.

Seara, după ce căldura s”a mai domolit, alergai prin oraş şi văzui o scenă care nici fantezia cea mai îndrăzneaţă nu o poate închipui. Printre alte vile, o boieroaică avea şi mai multi ţigani, printre care se afla şi o fată foarte frumoasă de 15 ani, pe care o vânduse unui ştrengar cunoscut pe doi galbeni.

Fata trebuia luată tocmai pe când eu treceam pe dinaintea colibei mizerabile, din care auzii un plânset tare. Întrebai de pricina plânsului, care mi se şi spuse. Părinţii, fraţii, surorile plângeau, dar ea fu răpită din braţele mamei şi dusă. Mă apropiai de bărbat, ca să i-o cumpăr, dar el era bogat şi râse de cei 50 galbeni ce i-i ofeream, pentru ca să-i pot oferi ei libertatea. Zicea că doară el o cumpărase pentru plăcerea sa că dacă nu va voi să i se supună o va bate pânä va voi. Că dacă en vreau să cumpăr ţigani, el are cinci sute, printre care se găsesc şi fete foarte frumoase, care nu s”ar âmpotrivi, deoarece pe el l-au slujit toate. Dar de aceasta este chiar amorezat şi nu o dă cu nicun preţ.

Eu m”am dus la caimacam şi am vorbit peste tot cu cea mai mare indignare, dar ei au râs de prostia mea: ”Ţiganii sunt proprietalea noastră şi putem face cu ei tot ce voim.”

În Bucureşti văzusem.mai mulţi cerşetori fără mâini. Şi acum auzeam că domnii lor puneau să li se taie. Unul dintre ei mi-a povestit că tatăl său a sugrumat pe boierul care voise să îi taie mâinile şi că de aceea a fost spânzurat. Adeseori boerii cheamă pe copiii ţiganilor şi, de petrecere, pun pe copiii lor să biciuiască pe ţigănuşi. Se zice că această educaţie este ceva zilnic. Părinţii omoară şi mutilează după plac. Copiii trebuie să fie de cu vreme deprinşi cu aceasta şi să aibă şi ei plăcerile lor. În Muntenia sunt vreo 10.000 de ţigani, toţi trăiesc mai rău decât vitele.

Oraşul Craiova are un aspect sălbatic. Adeseori vezi o casă frumoasă izolată într”un maidan de mărăcinio şi înconjurată de bordeie. Totul pare în ruină.

Exteriorul este mânjit cu noroi, ca în Bucureşti, în Parisul muntenesc. Pe străzi nu vezi nici femei, nici fete. Toată noaptea urlă câinii, care aici aleargă ca şi în Constantinopol, sălbatici şi fără stăpân. Printre boieri se văd multe fete oacheşe, care indică o origine tătărească, ori un amestec cu ţiganii.

Sunt multe mănăstiri, biserici şi popi, care se ceartă: avut-a Dumnezeu barbă sau nu? Şi evrei sunt mulţi, goniţi de Ferdinand şi Isabela a Spaniei, spre veşnica faimă a prostiei lor.

Cele şase poşte până la Cerneţi, la Dunăre, unde-i trecerea la Cladova în Serbia, duc printr-un pustiu. Totul este pustiu, lăsat în voia liberei naturi, cu câteva mizerabile bordeie deasupra pământului şi în pământ.

Femeile stau la porţi şi torc, bărbaţii zac prinprejur şi dorm. Ei lucrează atât de puţin, încât în anii 1816-17 a fost atâta lipsă că au mâncat pâine din coajă de stejar.

Într-o ţară în care cinci milioane de oameni ar putea să aibă de toate, din belşug, nu locuesc nici două milioane care, în anii de secetă, flămânzesc din cauza lenei.

Am trecut prin câteva păduri de stejar de cea mai mare frumuseţe, în care distrugătorii încă nu intraseră. Toată regiunea este deluroasă. Ici şi colo creşte viţa, dar fără îngrijirea cuvenită. Vinul este foarte bun dar, din lenevie, totdeauna tulbure.

Puţine câmpuri sunt semănate cu porumb, din care-şi fac mămăliga: ca polenta din Italia si cuscusu din Africa-nordică, un punct în care, ca şi în altele, ungurii, slavii şi românii seamănă bine cu beduinii.

Podul peste Jiu fusese luat de apa mare din ploi; mai multe zile a trebuit să petrec în trista Craiova. În sfărşit, caimacamul îmi spuse că va aduce un pod plutitor pentru cai şi căruţă, dar n-a fost aşa: ţăranii aduseră în sfărşit un copac scobit, întrebuinţat de ei la pescuit, când apa este mică; unul îndrăzni să treacă cu mine şi cu bagajul meu prin apa umflată şi apoi să meargă două ceasuri până la poşta cea mai de aproape, ducându-mi cufărul.

Acestea le-am spus ca să arăt cum trebuie să călătoreşti pe aici dacă vrei să vezi ţara aceasta binecuvântată de Dumbezeu şi pustiită de oameni. Dar în tot drumul meu nu am întâlnit niciun călător.

La ţară foarte rar vezi câte o biserică ori preot, deşi în oraşe ei aleargă fără treabă pe străzi.

În Cerneţi au trecut câteva ceasuri până ce înţelepţii valahi mă concediară din ţara lor şi nu puteau nici să citească nici să înţeleagă paşaportul meu. Şi făcură însemnări în mai multe condic
i. La malul Dunărei a trebuit să mai deschid micul meu cufăr şi, în înţelepciunea lor, ei rnă întrebară: am ori nu asupra-mi fabricate munteneşti, pentru care trebuie să plătesc vamă? Dar, deoarece în Muntenia nu se fabrică decât numai boi, i-am întrebat pe proştii aceia, nu cred cumva că am ascuns vreun bou în cufăr? Convingându-se de contrariul, m-au ţinut un ceas până a sosit barca în care trecui Dunărea. la Cladova”.

Traducere de G. Bogdan-Duică, Analele Olteniei, 1923