Analizând etaple dezvoltării cunoştinţelor despre Univers, despre natură, despre viaţă sau despre societate, se constată că există o anumită relaţie între limitele şi posibilităţile logico-matematice ale unei teorii, pe de o parte şi posibilităţile tehnologiei de observaţie şi experiment care verifică teoria, pe de altă parte.
Pot exista situaţiile următoare:
> Situaţia de sincronism – respectiv cunoştinţele logico-matematice corespund stadiului dezvoltării tehnologice (de observaţie şi experiment); în acest caz se obţin cunoştinţe sigure, respectiv rezultă o descriere sigură a realităţii; sunt însă cunoştinţe limitate, zonale, “de domeniu”.
> Situaţia de diacronism – respectiv cunoştinţele logico-matematice nu corespund stadiului dezvoltării tehnologice (de observaţie şi experiment); sunt două cazuri:
=> Cunoştinţele logico-matematice sunt mai avansate decât stadiul dezvoltării tehnologice; în acest caz cunoştinţele rămân în stadiul de ipoteză logico-matematică; apare necesitatea de a verifica, de a evidenţia un fenomen, un efect, un proces, o situaţie, afirmată de teoria logico-matematică.
=> Cunoştinţele logico-matematice sunt mai puţin dezvoltate decât stadiul dezvoltării tehnologice ale metodelor de observaţie şi experiment; în acest caz aceste cunoştinţe rămân în stadiul problematicului; apare necesitatea de a se da o explicaţie unui fapt pus în evidenţă de observaţie sau experiment.
Aşadar, în ştiinţă fie se observă, ori se experimentează şi apare un fapt, un fenomen, un efect, un proces şi atunci acesta trebuie explicat (corelându-l cu teorii deja cunoscute sau elaborând o teorie specifică faptului, fenomenului, etc.), fie se elaborează o teorie a unui presupus fenomen, care trebuie însă demonstrat sau evidenţiat prin observaţie sau experiment.
Dacă se consideră principalele procese cognitive: observaţia, experimentul, modelarea, atunci raportul dintre natural şi artificial în cadrul cunoaşterii ştiinţifice poate fi reprezentat sub forma unei scheme:
- Procese cognitive >>> Obiectul cunoaşterii >>> Contextul condiţional
- Observaţia >>> Natural >>> Natural
- Experimentul >>> Natural >>> Artificial
- Modelarea >>> Artificial >>> Artificial
(Felecan F. – ”Cunoaşterea experimentală” în ”Teoria cunoaşterii ştiinţifice”, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, pag.246).
Din schemă reiese că modelarea are un caracter artificial, observaţia are un caracter natural, iar experimentul este un amestec de natural şi artificial…
Între experiment şi teorie există o legătură strânsă, indestructibilă (figura 1).
Figura 1 Legătura dintre experiment şi teorie (situaţia standard)
i – corecţii (erori de măsurare); ii – corecţii (erori de discretizare); iii – restructurarea teoriei.
De notat aici şi funcţiile teoriei: 1) funcţia de control (verificare a conţinutului teoriei);
2) funcţia constructivă; 3) funcţia de explorare (experimentul de sondaj).
Atât în situaţia de sincronism cât şi în situaţia de diacronism se fac previziuni ştiinţifice. În cartea lui Toró T., “Fizică modernă şi filozofie”, (Editura Facla, Timişoara, 1973), sunt prezentate principalele tipuri de previziuni în domeniul fizicii cuantice…
“─ A ─ Previziuni ştiinţifice care au luat naştere în procesul de înlăturare a unei (sau mai multor) contradicţii importante prin introducerea unei particule (sau a unui fenomen) cu totul noi.
─ B ─ Previziuni ştiinţifice care au apărut prin negarea valabilităţii unei legi de conservare (sau a unui principiu de simetrie) de mare importanţă, unanim acceptată până atunci în fizică.
─ C ─ Previziuni ştiinţifice care se pot considera ca produse secundare (sau consecinţe) a unei teorii elaborate în alt scop pentru o categorie mai largă de fenomene.
─ D ─ Previziuni ştiinţifice care constituie caracteristica esenţială (elementul de bază) a unei teorii noi pentru o categorie largă de fenomene noi (de exemplu pentru un nou tip de interacţiune a particulelor elementare).
─ E ─ Previziuni ştiinţifice formulate prin extensiunea naturală (generalizarea) a unei teorii cunoscute, fără modificarea esenţială a legilor ei de bază.”
În altă ordine de idei, este de făcut următoarea precizare în legătură cu ceea ce se numeşte riscul de ipoteză. Riscul de ipoteză reprezintă un raport, pe de o parte între comprehensibilitate (inteligibilitate) (aşadar ipoteza trebuie să fie înţeleasă), şi pe de altă parte, acceptabilitate (o ipoteză trebuie să fie într-o anumită măsură acceptată de un anumit grup de oameni) şi stranietate (ipoteza trebuie să conţină ceva nou şi pe cât posibil frapant, care să intereseze, să genereze alte posibilităţi, alte modalităţi de interpretare a unor fapte, a unor fenomene sau a realităţii însăşi).
O ipoteză implică întotdeauna un risc pentru cel sau pentru cei care o formulează, deoarece poate conduce în cazul cel mai nefericit la discreditarea autorului sau autorilor, dacă ipoteza se va dovedi falsă, prea stranie sau dimpotrivă prea puţin interesantă, ori este neinteligibilă sau în sfârşit este prea puţin acceptată.
Un alt aspect îl constituie modul de dezvoltare în ştiinţă: sau se pune în evidenţă un fapt calitativ nou sau se întrevede existenţa unei legături între două sau mai multe fapte calitativ deosebite.
Influenţa tehnologiei asupra ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice este deosebită. Pe de altă parte, dacă nivelul atins de tehnologie este insuficient, astfel încât tehnologia nu este capabilă să valideze diverse ipoteze sau teorii, acestea din urmă sau vor fi respinse datorită lipsei probelor sau vor fi necesari ani de zile până când se va dispune de modalităţile tehnice adecvate, de un aparat matematic de cele mai multe ori foarte sofisticat, necesar pentru a valida sau invalida ipotezele sau teoriile respective.
În sfârşit, se mai pot face câteva remarci cu privire la realitate şi la limitele şi posibilităţile cunoaşterii umane. Realitatea în raport cu cunoaşterea, poate fi înţeleasă după cum urmează.
a) Realitatea obiectivă necunoscută inaccesibilă – realitatea care există obiectiv, independent de subiectul cunoscător uman care efectuează actul cunoaşterii şi care rămâne în afara posibilităţilor de cunoaştere.
b) Realitatea obiectivă necunoscută accesibilă – realitatea este necunoscută la un moment dat al evoluţiei subiectului cunoscător uman.
c) Realitatea obiectivă cunoscută – realitate cunoscută prin acumularea de fapte, observaţii, experimente.
d) Realitatea ipotetică – este o realitate în mare parte datorată subiectului cunoscător uman, a subiectivităţii acestuia.
Pe de altă parte, printre limitările cunoaşterii umane se pot semnala:
– Limitarea conceptuală: aceasta derivă din capacităţile limitate ale intelectului, în domeniul logicii, matematicii, lingvisticii, psihologiei precum şi a capacităţii de generalizare, abstractizare, analiză şi sinteză.
– Limitarea inductiv-tehnologică – derivă din posibilităţile, de asemeni limitate, privind capacitatea de observaţie, de experiment (în particular, acestea sunt date de tipul şi de sensibilitatea aparatelor, precum şi de acurateţea metodelor).
– Limitarea impusă de prelucrarea informaţiilor şi a tehnicilor de calcul – datele obţinute din observaţii şi experimente, sunt prelucrate cu ajutorul unor dispozitive electronice de calcul; capacitatea de prelucrare a acestor dispozitive (computere de mare capacitate) este limitată.
– Limitarea biologică – limitare datorată “substratului organic”, care impune o serie de restricţii.
– Limitarea naturală – este impusă de constantele fizice; spre exemplu viteza luminii în vid este viteză maximă de deplasare a corpurilor în Univers; aceasta reprezintă o limită a cunoaşterii impusă de natură, întrucât toate suporturile de informaţie actuale (undele electromagnetice, undele gravitaţionale) nu se pot deplasa cu o viteză mai mare decât viteza luminii în vid.
– Limitare social-istorică şi economică – limitarea este datorată faptului că subiectul cunoscător uman suferă influenţe majore din punct de vedere social şi istoric, iar pe de altă parte suferă influenţe şi din punct de vedere economic; cunoaşterea va fi astfel limitată de dezvoltarea socială şi de etapa istorică în care este inclus subiectul cunoscător uman, precum şi de starea economică a acestuia.
În concluzie, realitatea fiind diversă şi aflată într-o continuă devenire, apare subiectului cunoscător uman ca fiind complexă. Realitatea poate fi cunoscută, prin diferite mijloace, care pun în evidenţă, în ultimă instanţă, conexiunile dintre diferite laturi sau domenii ale acesteia.
O posibilitate de cunoaştere o reprezintă cunoaşterea ipotetică. Unele ipoteze sunt convenţionale, atunci când derivă nemijlocit în cadrul unor teorii, altele sunt ipoteze non-convenţionale, atunci când, dimpotrivă, nu derivă în cadrul teoriilor. Ipotezele non-convenţionale au inevitabil, deficienţe şi limite, dar deschid anumite posibilităţi de cunoaştere a realităţii.
Extras din Complexitatea Universului și limitele cunoașterii (Eseu de cosmologie ficțională), de Constantin M. N. Borcia
Lasă un răspuns