Willard Quine și-a concentrat atenția asupra epistemologiei ontologiei și, ca o consecință a acestor ruminări epistemologice, a luat o poziție de fond asupra a ceea ce există.
Pe parte epistemologică, Quine susține că (a) tot ceea ce admitem că există este un posit, (b) a fi înseamnă să fii valoarea unei variabile, (c) nici o entitate fără identitate și (d) referința este nedeterminată (sau imposibilă), adică doctrina relativității ontologice.
Pe latura substanțială, Quine este (tentativ) angajat într-o ontologie bifurcată, dar pe deplin extensivă, a obiectelor fizice (concrete) și a claselor (abstractă).
În mod ironic, interesul lui Quine de lungă durată în epistemologia ontologică la dus la o doctrină a indiferenței ontologice: în anumite condiții ontologii diferite pot servi o teorie particulară la fel de bine. Cu toate acestea, el susține cu tărie că ontologia teoriei fizice actuale constă exclusiv din obiecte și clase fizice. Cum poate Quine să susțină ambele versiuni: indiferența ontologică și preferința ontologică?
Quine susține că „tot ceea ce admitem că există este un posit”. Corpurile macroscopice – bastoane și pietre – sunt posituri? Corpuri microscopice – neutrini și cuarci – tot posituri? Obiecte abstracte – clase și numere – tot posituri?
Dar ce este un posit? După cum explică Quine, un posit este rezultatul unui proces lingvistic de reificare:
Reificarea corpurilor apare treptat în dobândirea limbajului, fiecare etapă succesivă fiind o afirmație mai clară și mai accentuată a existenței. Ultima etapă este aceea în care corpul este recunoscut ca fiind identic în timp, în ciuda absențelor lungi și a modificărilor intermediare. O astfel de reificare presupune o schematizare elaborată a carierelor sau traiectoriilor ascunse în spațiu, timp și conjectural din partea corpurilor care interacționează cauzal. Astfel de identificări în timp sunt un factor major în implicațiile evoluției țesăturii ipotezelor științifice.
La etape mai sofisticate în dezvoltarea limbajului și științei, implicațiile sunt îmbunătățite prin plasarea altor obiecte, care nu mai sunt observabile; particule subdivizate, ca și numere și alte clase.
Reificarea este un subiect despre care Quine a vorbit oarecum în detaliu, dar în Urmărirea adevărului el dă două exemple deosebit de iluminante, scurte, despre ce are în minte:
(1) O pisică albă se întâlnește cu un câine și se zbârlește.
Patru simple propoziții observaționale stau la baza acestui fapt. Una este „Pisica”, sau, prin analogia inocentului ontologic „Va ploua”, „Va pisici”. Celelalte sunt „Albă”, „Care se întțlnește cu câinele” și „Se zburlește”. Dar (1) nu poate fi interpretat ca o simplă conjuncție a acestor patru, deoarece conjuncția este prea slabă. Ne spune doar că cele patru lucruri se întâmplă în aceeași scenă. Le vrem pe toate în aceeași parte a scenei, suprapuse. Această strângere este realizată prin supunerea conjuncției de patru ori la cuantificarea existențială, astfel:
Ceva este pisică și este albă și este care se întlnește cu câinele și este se zburlește,
care înseamnă a spune (1). Un obiect a fost posit, o pisică ….
În acest context, o pisică a momentului ar fi suficientă; nu este nevoie de o pisică durabilă. Pentru a ilustra necesitatea unei pisici durabile, trebuie să depășim propozițiile observaționale și să presupunem că am lucrat cumva destul de mult în teoria științifică pentru a trata timpul; mai devreme și mai târziu. Să presupunem apoi că vrem să exprimăm acest gând:
(2) Dacă o pisică mănâncă un pește stricat și se îmbolnăvește, atunci va evita ulterior peștele.
Nu putem trata acest lucru ca un simplu compus „dacă-atunci” de două propoziții cu componente autosuficiente. La fel ca „și” din exemplul precedent, conexiunea „dacă-atunci” este prea slabă. Trebuie să fie aceeași pisică în ambele propoziții și, prin urmare, o pisică durabilă. Propoziția noastră este într-adevăr o condiție universală cuantificată:
Totul este de așa natură încât dacă este o pisică și mănâncă un pește stricat și se îmbolnăvește, atunci va evita peștele.
Exemplele oferă o noțiune brută despre modul în care este posibil ca reificarea și referința să contribuie la structura elaborată care leagă știința de probele senzoriale. La cel mai rudimentar nivel, reificarea este un dispozitiv pentru concentrarea convergentă a propozițiilor observaționale; astfel (1). Confirmând referința încrucișată, continuă să-și desfășoare activitatea și la niveluri mai sofisticate, ca în (2).
[4] Lăsând deoparte reificarea, totuși, ne putem întreba ce îl face pe Quine să se gândească la obiecte în termeni de posit în primul rând? Răspunsul este că, deoarece teoria științifică actuală susține că iritațiile de suprafață epuizează legăturile noastre cu o lume exterioară, și toate iritările posibile de suprafață subestimează chiar grav teoria fizică. În plus, obiectele posibile (bastoane și pietre, neutrini și cuarci, clase și numere) sunt justificate numai în măsura în care contribuie la buna funcționare a motorului metodei științifice. Astfel, epistemologia Quine a ontologiei are o origine naturalistă: știința naturală.
Sursa: Roger Gibson – Quine on Matters Ontological
Lasă un răspuns