Despre moarte s-a scris şi se va mai scrie, fără îndoială, moartea fiind inevitabilă, sfârşitul vieţii oricui, după cum consideră unii filozofi… Problema este însă dacă moartea este sfârşitul absolut al vieţii unui om sau dacă, după moarte, mai urmează ceva, supravieţuieşte ceva din om, altceva desigur decât amintirea acestuia, descendenţii acestuia; mai este şi problema destinului… Pe de altă parte sunt oameni care nu se interesează deloc de moarte chiar şi atunci când se întâmplă să le moară cineva apropiat. Aceşti oameni sunt profund implicaţi în viaţa de zi cu zi, ori au alte preocupări, iar gândul morţii nu îi preocupă… Însă nu se ştie niciodată când această stare psihică poate să dispară şi să îi ia locul cea mai profundă depresie… Studiile referitoare la moarte, la supravieţuirie şi la destin sunt deosebit de complexe, de laborioase, necesită eforturi intense şi nu se finalizează întotdeauna cu ceva esenţial: sunt încercări – reuşite sau nereuşite. Totuşi, orice încercare cred că este importantă.
M-am străduit în această lucrare să realizez o succintă imagine de ansamblu asupra morţii, asupra supravieţuirii şi asupra destinului şi să prezint câteva opinii…
Dar… ce este moartea ? S-au formulat multe definiţii ale morţii – de fapt orice definiţie este bună, întrucât ideea de moarte, în primul rând, se intuieşte…
Definiţia dată de dicţionar (Dicţionarul explicativ, DEX) este următoarea:
“Moarte – oprire definitivă a tuturor funcţiilor vitale ale unui organism; încetare, stingere din viaţă; deces – moarte biologică, încetare a tuturor proceselor vitale, care duce la pieirea organismului ca sistem biologic; moarte aparentă, letargie – moarte clinică (sau relativă) prima fază a decesului, constând în încetarea activităţii cardiace şi a respiraţiei, în care reanimarea este încă posibilă.”
În alt dicţionar, respectiv în “Dicţionar filozofic” – Editura Politică, Bucureşti, 1978 (pag. 464, 465), despre moarte se afirmă, printre altele, următoarele…
“Moarte – stare a unui organism după ce viaţa a încetat, fie în organele vitale (moarte clinică), fie în totalitatea celulelor sale; astfel, moartea clinică este mai curând un “moment”, în timp ce moartea biologică a organismului uman este un proces ce durează până la dispariţia manifestărilor vitale în toate celulele. Pe de altă parte, într-un organism există continuu o reînnoire a materiei vii care include moartea unor celule şi naşterea altora. În condiţii de boală, accident, intervenţii chirurgicale etc., pierderile de materie vie sunt masive, dar individul biologic, respectiv persoana umană persistă în viaţă. Moartea naturală este moartea de “bătrâneţe”, în timp ce moartea obişnuită survine fie prin boli şi accidente, fie (în natură) datorită interacţiunilor trofice dintre specii (ierbivorele distrug plantele cu care se hrănesc, carnivorele mănâncă ierbivorele etc.). Din punct de vedere termodinamic, moartea înseamnă trecerea ireversibilă la o stare de echilibru cu mediul.
Din punct de vedere ecologic, moartea este o reintegrare a materiei vii în ciclurile geochimice şi cosmice ale substanţei şi energiei. Din punct de vedere filogenetic şi evoluţionist, moartea este o condiţie a diversificării vieţii şi a progresului biologic (Goethe scria că moartea este “lovitura de maestru a Naturii, prin care ea reuşeşte să producă cât mai multă viaţă”). Unii gânditori au vorbit chiar despre un instinct al morţii (Mecinikov, S. Freud). “
De asemenea, mai este de subliniat, (în acelaşi dicţionar), următoarele…
“ În filozofiile antropologiste, de la Pitagora şi Socrate până la Bergson, Jaspers şi Heidegger, moartea este concepută ca o umbră ce însoţeşte (şi care trebuie să fie conştientizată) întreaga noastră existenţă, o prezenţă aptă de revelaţii transcendente şi cu efect moralizator.
Filozofiile raţionaliste, de la Platon până la Spinoza sau Hegel, au cultivat alternativa laică şi activistă, nemurirea fiind identificată în contribuţiile persistente pe care individul le aduce la propăşirea speciei, respectiv la progresul uman, această contribuţie putând cere chiar sacrificiul vieţii individuale. “
“Dealtfel, moartea nu poate fi gândită concret, fapt subliniat de Socrate (“câtă vreme suntem aici, ea nu este, iar când ea apare nu mai suntem noi”). Afirmaţia după care omul e singura fiinţă care ştie că moare trebuie completată cu cea simetrică. Omul este şi singura fiinţă care ştie că trăieşte.”
Aşadar, o posibilă definiţie a morţii ar fi următoarea: moartea este o stare a organismului după ce viaţa a încetat, fie în organe vitale, fie în toate celulele; prin moarte trebuie să înţelegem încetarea definitivă, ireversibilă a tuturor funcţiilor vitale, determinată în ultimă instanţă de încetarea generalizată a metabolismului celular, această încetare definitivă şi ireversibilă a activităţii metabolice duce la procesul de dezintegrare complexă a celulelor, la întreaga transformare biochimică a structurii organismului spre elemente anorganice. Este o certitudine aşadar: corpul fizic moare, dispare, elementele chimice constitutive ale organismului intră în ciclurile biogeochimice… Ceea ce este incert este ceea ce se întâmplă cu corpul spiritual, cu conştiinţa – supravieţuieşte sau nu după moartea organismului ?
Numeroşi oameni sunt convinşi că moartea este singura certitudine din lumea asta… Sunt însă şi mulţi oameni care cred că moartea nu este decât o iluzie… Care dintre aceşti oameni au dreptate ?
Rămâne de văzut…
Extras din Speranța nemuririi – Reflecții despre moarte și supraviețuire, de Constantin M. N. Borcia
Speranța nemuririi – Reflecții despre moarte și supraviețuire
Despre moarte s-a scris şi se va mai scrie, fără îndoială, moartea fiind inevitabilă, sfârşitul vieţii oricui, după cum consideră unii filozofi… Problema este însă dacă moartea este sfârşitul absolut al vieţii unui om sau dacă, după moarte, mai urmează … Citeşte mai mult
Lasă un răspuns