”Mașinile de calcul și inteligența”, de Alan Turing

”Mașini de calcul și inteligența” („Computing Machinery and Intelligence”) este o lucrare fundamentală scrisă de Alan Turing pe tema inteligenței artificiale. Lucrarea, publicată în 1950 în Mind, a fost prima care a prezentat publicului larg conceptul său despre ceea ce este acum cunoscut sub numele de testul Turing.

Lucrarea lui Turing ia în considerare întrebarea „Pot mașinile să gândească?” Turing spune că, din moment ce cuvintele „gândire” și „mașină” nu pot fi definite clar, ar trebui să „înlocuim întrebarea cu o alta, care este strâns legată de ea și este exprimată în cuvinte relativ lipsite de ambiguitate.” Pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să se găsească o idee simplă și lipsită de ambiguitate pentru a înlocui cuvântul „gândire”, în al doilea rând trebuie să se explice exact ce „mașini” avem în vedere și, în final, înarmat cu aceste instrumente, să se formuleze o nouă întrebare, legată de prima, la care să se poată răspunde afirmativ.

Testul Turing

(„Interpretarea standard” a testului Turing, în care interogatorul are sarcina de a încerca să determine care participant este un computer și care este un om)

În loc să încercăm să stabilim dacă o mașină gândește, Turing sugerează că ar trebui să ne întrebăm dacă mașina poate câștiga un joc, numit „Jocul de imitație”. Jocul original de imitație, descris de Turing, este un simplu joc de petrecere care implică trei jucători. Jucătorul A este bărbat, jucătorul B este o femeie și jucătorul C (care joacă rolul interogatorului) poate fi oricare din ambele sexe. În jocul de imitație, jucătorul C nu poate vedea nici jucătorul A, nici jucătorul B (și îi cunoaște doar ca X și Y) și poate comunica cu ei doar prin note scrise sau orice altă formă care nu oferă detalii despre henul lor. Punând întrebări jucătorului A și jucătorului B, jucătorul C încearcă să determine care dintre cei doi este bărbatul și care este femeia. Rolul jucătorului A este de a păcăli interogatorul să ia decizia greșită, în timp ce jucătorul B încearcă să-l ajute pe interogator să ia decizia corectă.

Turing propune o variantă a acestui joc care implică computerul: „Ce se va întâmpla când o mașină preia rolul lui A în acest joc?” Va decide greșit interogatorul la fel de des când jocul se joacă astfel așa cum face atunci când jocul se joacă între un bărbat și o femeie? Aceste întrebări înlocuiesc originalul nostru, „Pot mașinile să gândească?” Astfel, jocul modificat devine unul care implică trei participanți în camere izolate: un computer (care este testat), un om, și un judecător (uman). Judecătorul uman poate conversa atât cu omul, cât și cu computerul tastând într-un terminal. Atât computerul, cât și omul încearcă să-l convingă pe judecător că sunt oameni. Dacă judecătorul nu poate spune în mod constant care este omul, atunci computerul câștigă jocul.

După cum notează Stevan Harnad, întrebarea a devenit „Pot mașinile să facă ceea ce noi (ca entități gânditoare) putem face?” Cu alte cuvinte, Turing nu se mai întreabă dacă o mașină poate „gândi”; el se întreabă dacă o mașină poate acționa nediferențiat de felul în care acționează un gânditor. Această întrebare evită problema filozofică dificilă a predefinirii verbului „a gândi” și se concentrează în schimb pe capacitățile de performanță pe care capacitatea de a gândi le face posibile și modul în care un sistem cauzal le poate genera.

Unii au considerat că întrebarea lui Turing a fost „Poate un computer, comunicând printr-un teleimprimator, să păcălească o persoană făcându-l să creadă că este uman?” dar pare clar că Turing nu vorbea despre păcălirea oamenilor, ci despre generarea capacității cognitive umane.

Mașini digitale

Turing observă, de asemenea, că trebuie să stabilim ce „mașini” dorim să luăm în considerare. El subliniază că o clonă umană, deși este făcută de om, nu ar oferi un exemplu foarte interesant. Turing a sugerat că ar trebui să ne concentrăm pe capacitățile mașinilor digitale – mașini care manipulează cifrele binare 1 și 0, rescriindu-le în memorie folosind reguli simple. A dat două motive.

În primul rând, nu există niciun motiv să speculăm dacă pot exista sau nu. Au făcut-o deja în 1950.

În al doilea rând, mașinile digitale sunt „universale”. Cercetările lui Turing asupra fundamentelor calculului au dovedit că un computer digital poate, teoretic, simula comportamentul oricărei alte mașini digitale, având suficientă memorie și timp. (Aceasta este ideea esențială a tezei Bisericii-Turing și a mașinii universale Turing.) Prin urmare, dacă orice mașină digitală poate „acționa ca și cum gândește”, atunci orice mașină digitală suficient de puternică poate. Turing scrie, „toate calculatoarele digitale sunt într-un sens echivalente.”

Acest lucru permite ca întrebarea inițială să fie și mai precisă. Turing reafirmă acum întrebarea inițială ca „Să ne fixăm atenția asupra unui anume computer digital C. Este adevărat că, modificând acest computer pentru a avea o stocare adecvată, mărindu-i în mod corespunzător viteza de acțiune și oferindu-i un program adecvat, C poate fi făcut să joace în mod satisfăcător rolul lui A în jocul de imitație, rolul lui B fiind luat de un om?”

Prin urmare, Turing afirmă că accentul nu se pune pe „dacă toate computerele digitale s-ar descurca bine în joc, și nici dacă computerele care sunt disponibile în prezent s-ar descurca bine, ci dacă există computere imaginabile care s-ar descurca bine”. Ceea ce este mai important este să luăm în considerare progresele posibile în starea mașinilor noastre de astăzi, indiferent dacă avem resursa disponibilă pentru a crea un astfel de computer sau nu.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)