Unul dintre principalele beneficii ale epistemologiei este eliberarea de prejudecățile despre știință. Nu știm în avans dacă o cunoaștere este o cunoaștere bună. Trebuie să i se permită să se dovedească el însuși, trebuie judecat pe documente. A priori orice teorie poate pretinde cunoștințe. Știința nu se poate transforma în intoleranță. Dacă vrem să fim oameni de știință, trebuie să fim dispuși să acceptăm toate propunerile, chiar și cele care ne surprind sau ne displace. Judecăm la sfârșit, nu la început.
Luând în serios ecuația lui Schrödinger
Everett a propus în 1957 o nouă interpretare a fizicii cuantice, pe care a numit-o teoria funcției universale a undelor. El a numit-o și teoria stărilor relative cuantice. Dar, în general, este cunoscut ca interpretarea multor lumi a mecanicii cuantice. Deoarece această denominație poate induce în eroare, aici se numește teoria cuantică a destulelor destine.
Argumentele lui Everett sunt deseori ignorate. Se crede greșit că teoria sa adaugă ipoteze despre natura spațiului-timp pentru al împărți în multe ramuri. Nimic nu este mai departe de gândul său. Teoria lui Everett nu adaugă nici o ipoteză teoriei cuantice, nici despre spațiu-timp, nici despre nimic altceva. Ea face opusul, renunță la un principiu foarte dubios, principiul colapsului funcției de undă.
Dacă cineva interpretează greșit o teorie frumoasă, poate fi făcută de neînțeles și absurdă. Asta sa întâmplat cu mecanica cuantică și cu ecuația lui Schrödinger. Dacă îl interpretăm în felul lui Bohr, Heisenberg și aproape toată lumea, o facem o teorie absurdă deoarece colapsul funcției de undă contrazice ecuația lui Schrödinger. Această ecuație afirmă că orice evoluție a unui sistem fizic este unitară, în timp ce colapsul funcției de undă este o evoluție care nu este unitară. Prin urmare, principiul colapsului funcției de undă ne împiedică să înțelegem ecuația Schrödinger.
Mai precis, se poate demonstra din ecuația lui Schrödinger că un proces de observare nu conduce în general la un singur rezultat ci la o suprapunere a rezultatelor. Cu alte cuvinte, teoria afirmă că, după o observație, destinul unui observator este împărțit în cât mai multe destinuri cu rezultate posibile. Aceasta este teorema existenței multiplelor destine și este o consecință foarte directă a ecuației lui Schrödinger, de îndată ce este aplicată proceselor de observare.
Arborele multor destine este o soluție a ecuației lui Schrödinger. Everett nu a inventat acest copac, a găsit-o studiind cu atenție ecuația fundamentală a fizicii cuantice.
Teorema existenței multiplelor destine este verificată empiric
Spre deosebire de ceea ce se crede deseori, se poate verifica, prin observație, teorema existenței multiplelor destine. Un observator nu-și poate respecta celelalte destine, pentru că nu se pot întâlni niciodată, sunt incomodabile. Dar un al doilea observator poate observa, în principiu, că primul are mai multe destine, cu experimente de tipul „pisicii lui Schrödinger”. Astfel de experimente au fost deja făcute și confirmă pe deplin predicțiile cuantice, ca toate experimentele de până acum, însă sistemele studiate sunt prea mici pentru a fi considerate drept observatori adevărate ale căror destine multiple ar fi fost observate.
În experimentul imaginat al lui Schrödinger, starea paradoxală | a l i v e⟩ + | este produs, dar experimentul nu este conceput pentru a verifica prin observație că a fost efectiv produs, deoarece este distrus prin deschiderea cutiei. Un experiment ușor modificat, totuși, face posibilă observarea faptului că o stare similară cu | a l i v e⟩ + | este produsă efectiv (Experimente de tipul „pisicii lui Schrödinger”). Prin urmare, putem verifica în principiu faptul că două destinuri ale unui observator sunt simultan reale.
Un spațiu-timp pentru toate lumile paralele
Lumile multiple sunt lumi relative la destinul observatorilor. Destinul fiecărui observator are o lume proprie, pe care nu o poate împărtăși cu celelalte destine, dar pe care o poate împărtăși cu alți observatori, cu condiția să se poată compune din destinele lor. Dar toate aceste destine, și lumile lor relative, apar într-un singur univers, un spațiu-timp. Teoria lui Everett nu este decât o teorie cuantică obișnuită, care poate fi aplicată în orice spațiu-timp, R4 sau altul.
Se presupune, uneori, în mod gresit, că teoria lui Everett necesită un nou tip de spațiu-timp, pentru că lumile paralele, în raport cu destinele diferite ale aceluiași observator sau cu destinele incompetente ale diferitor observatori, sunt concepute ca lumi separate. Tot ce se întâmplă într-unul nu poate afecta ce se întâmplă în celălalt. De ce să spunem apoi că se află în același spațiu-timp? Doua fiinte pot fi in acelasi loc in acelasi moment fara a putea sa se intalneasca pentru ca destinele lor sunt incomodabile. De ce să spunem apoi că aceștia se află în același loc în același timp?
Atunci când doi observatori au destine incompetente, este întotdeauna posibil ca, în principiu, un al treilea observator să aibă un destin care să poată fi compilat cu cele două. Când două ființe se află în același loc în același timp, fără a fi capabile să se întâlnească, este întotdeauna posibil ca oa treia ființă să se întâlnească una sau cealaltă, într-un mod aleatoriu, dacă se prezintă în acest loc. Din punctul de vedere al celui de-al treilea, primele două sunt așadar potențial prezente în același loc în același moment, chiar dacă nu le pot satisface atât în același timp în acest loc (prezență simultană fără o întâlnire posibilă și încurcată spațiu-timp, în teoria cuantică a observării).
Același spațiu-timp adăpostește toate destinele tuturor observatorilor, dar, în general, aceste destinuri nu se pot întâlni, deoarece sunt incomodabile. Din ceea ce se întâmplă într-un loc, noi știm doar o mică parte, numai ființele care au destine compuse cu ale noastre, nu putem percepe restul, toate destinele incomposabile cu ale noastre, într-un număr incalculabil, care se produc, totuși, în același loc, în același moment.
Sursa: Wikibooks, Handbook of epistemology
Lasă un răspuns