Darwinismul cuantic este o teorie care pretinde să explice emergența lumii clasice din lumea cuantică ca urmare a unui proces de selecție naturală darwiniană, unde se selectează numeroasele stări cuantice în favoarea celei mai stabile stări. A fost propus în 2003 de Wojciech Zurek și un grup de colaboratori. Dezvoltarea teoriei se datorează integrării unui număr de subiecte de cercetare ale lui Zurek urmărite pe parcursul a douăzeci și cinci de ani, inclusiv: stări cuantice stabile, selecții proprii și decoerență.
Un studiu din 2010 susține că oferă dovezi preliminare în sprijinul darwinismului cuantic, cu puncte cuantice „devenind o familie de stări mamă-fiică”, indicând că acestea se pot „stabiliza în mai multe stări stabile.”
Recent, trei grupuri de cercetare, care lucrează independent în Italia, China și Germania, au căutat dovezi ale procesului de selecție naturală prin care informațiile despre un sistem cuantic sunt imprimate în mod repetat pe diferite medii controlate.
În centrul darwinismului cuantic se află noțiunea de măsurare prin procesul de observare.
Wojciech Zurek afirmă că „mediul inconjurator, prin eforturile sale de monitorizare, decoerează sistemele, și acelasi proces care este responsabil pentru decoerență ar trebui să producă mai multe copii ale informației în mediul înconjurător”.
„Un sistem nu trebuie să fie studiat în niciun sens formal” pentru a deveni clasic, a declarat Jess Riedel, fizician la Institutul Perimeter pentru Fizica Teoretică din Waterloo, Canada, și un susținător al darwinismului cuantic. „Darwinismul cuantic explică, sau ajută la explicarea, tuturor fenomenelor clasice, inclusiv macroscopice de zi cu zi care nu sunt în laborator sau care au existat înainte de a exista vreun om”.
Două dintre echipele de cercetători au creat un obiect cuantic într-un fel de „mediu artificial”, cu doar câteva particule în el. Ambele experimente – unul al lui Paternostro de la Universitatea Sapienza din Roma, și celălalt al lui Jian-Wei Pan de la Universitatea de Știință și Tehnologie din China – au folosit un singur foton ca sistem cuantic, cu alți fotoni care servesc drept „mediul” care interacționează cu el și transmite informații despre el, printr-un filtru de darwinism cuantic. Măsurătorile unuia dintre fotonii de mediu au evidențiat informații despre polarizarea fotonului sistemului.
Al treilea test experimental, condus de fizicianul Fedor Jelezko de la Universitatea Ulm din Germania în colaborare cu Zurek, a folosit un sistem și un mediu foarte diferit, constând într-un atom de azot singular care substituie un atom de carbon în rețeaua cristalină a diamantului. Ei au observat redundanța caracteristică prezisă de darwinismul cuantic.
Cele trei experimente oferă doar versiuni schematice a ceea ce constă dintr-un mediu real. În plus, experimentele nu exclud în mod clar alte modalități de a vedea apariția clasicității.
Dar, „cel mai bun argument pentru realizarea acestor experimente este probabil că acestea sunt un exercițiu bun”, a afirmat Riedel.
Practic, fenomenul de facto al decoerenței care stă la baza pretențiilor darwinismului cuantic nu poate să apară cu adevărat într-o dinamică unitară. Astfel, chiar dacă există decoerență, acest lucru nu arată că stările macroscopice stabile apar în mod natural, fără o formă de colaps.
Lasă un răspuns