(Harta paradisurilor fiscale, folosind, conform listei paradisurilor fiscale „Stop Tax Haven Abuse Act” a Congresului SUA, 2007)
Un paradis fiscal este un stat, țară sau teritoriu în care anumite taxe sunt percepute la o rată scăzută sau zero. Persoanele fizice sau juridice pot găsi atractiv să înființeze filiale sau să se mute în zone cu niveluri reduse sau zero de impozitare în raport cu impozitarea internațională tipică. Acest lucru creează o situație de concurență fiscală între guverne. Jurisdicții diferite au tendința de a fi paradisuri pentru diferite tipuri de impozite, și pentru diferite categorii de persoane sau companii. Statele care sunt suverane sau se auto-reglementează în conformitate cu dreptul internațional au puteri nelimitate, teoretic, să adopte legi fiscale care afectează teritoriul lor, cu excepția cazurilor limitate de tratate internaționale anterioare. Există mai multe definiții ale paradisurilor fiscale. The Economist a adoptat provizoriu descrierea lui Geoffrey Colin Powell (fost consilier economic la Jersey): „Ce … identifică un domeniu ca un paradis fiscal este existența unei structuri fiscale compozite stabilite în mod deliberat pentru a profita de, și a exploata, o cerere la nivel mondial de oportunități de a se angaja în evaziune fiscală.” The Economist subliniază că această definiție ar exclude totuși o serie de jurisdicții crezute în mod tradițional de drept paradisuri fiscale. În mod similar, alții au sugerat că orice țară care modifică legile fiscale pentru a atrage capital străin ar putea fi considerate un paradis fiscal.
Potrivit altor definiții, elementul central al unui paradis fiscal este că legile și alte măsuri pot fi utilizate pentru a se sustrage sau a evita legile sau reglementările din alte jurisdicții fiscale. În raportul său din decembrie 2008 privind utilizarea paradisurilor fiscale de către corporațiile americane, Biroul de Contabilitate a Guvernului SUA a fost în imposibilitatea de a găsi o definiție satisfăcătoare a unui paradis fiscal, dar a considerat următoarele caracteristici ca indicaţii ale unui paradis fiscal: taxe nominale sau zero; lipsa de schimb efectiv de informații fiscale cu autoritățile fiscale străine; lipsa de transparență în aplicarea dispozițiilor legislative, juridice sau administrative; nicio cerință pentru o prezență locală substanţială; și auto-promovarea ca un centru financiar offshore.
Un raport din 2012 al Tax Justice Network estimează că între 21 şi 32 miliarde dolari sunt la adăpost de taxe în paradisurile fiscale la nivel mondial. În cazul în care astfel de bogății ajung la 3% anual și câștigurile de capital ar fi fost impozitate cu 30%, aceasta ar fi generaz între 190 miliarde dolari si 280 miliarde dolari în venituri fiscale, mai mult decât orice alte venituri impozitate. În cazul în care astfel de active off-shore ascunse sunt luate în considerare, multe țări cu guverne cu datorii nominale sunt dovedite a fi națiuni nete creditoare. Cu toate acestea, în ciuda faptului că e citată pe larg, metodologia utilizată în calcule a fost pusă sub semnul întrebării, iar directorul politicii fiscale al Chartered Institute of Taxation și-a exprimat, de asemenea, scepticismul față de exactitatea cifrelor. Un studiu a 60 de mari companii americane a descoperit că acestea au depus 166 miliarde dolari în conturi offshore în cursul anului 2012, punând astfel la adăpost peste 40% din profiturile lor de taxele din SUA.
(Raportul de active germane în paradisuri fiscale în raport cu PIB-ul german total. „Big 7” care apare pe site sunt Hong Kong, Irlanda, Liban, Liberia, Panama, Singapore, şi Elveția)
Clasificarea
Corporațiile, în scopul unei evaziuni fiscale eficiente, folosesc mai multe tipuri de paradisuri fiscale. Trei tipuri de tipuri de paradis fiscal formează un „sandwich olandez”:
- Paradisuri fiscale primare: locul în care capitalul financiar se adună. Filiale-paravan ale societăţilor de acolo au obținut drepturile de a colecta profituri din proprietatea intelectuală a întreprinderilor prin transferuri de la firma-mamă.
- Semi-paradisuri fiscale: Semi-locații care produc bunuri destinate vânzării în principal în afara limitelor lor teritoriale și care au reglementări flexibile pentru a încuraja creșterea locurilor de muncă, cum ar fi zonele de liber schimb, impozitare doar teritorială, și stimulente similare.
- Paradisurile fiscale „de curgere”: locații în care veniturile din vânzări, obţinute în primul rând în afara granițelor lor, sunt colectate, și apoi distribuite. Paradisurile semi-fiscale sunt rambursate pentru costurile reale de producţie, posibil cu diferenţa între costul de producţie şi preţul de vânzare. Profiturile rămase sunt transferate la paradisul fiscal primar, pentru că el are dreptul la profitul datorat proprietăţii intelectuale corporative. Prin adaptarea fluxului la venit nu se reține de capitalul și rolul lor care, deşi cruciale, rămâne invizibile.
Corporații multinaționale mari pot avea zeci de astfel de entități în paradisuri fiscale care interacționează unele cu altele. Fiecare paradis poate pretinde că nu îndeplinește definițiile care încearcă să plaseze toate paradisurile fiscale într-o singură clasă. Chiar și creșterea transparenței nu modifică eficacitatea evitării impozitului pe profit.
Traducere din Wikipedia
Lasă un răspuns