Poveşti repovestite – Hans Christian Andersen: Bradul

Departe în pădure, unde căldura soarelui şi aerul proaspăt au creat un loc de odihnă plăcut, a crescut un brad destul de mic. Bradul avea acolo tot ce şi-ar fi dorit; și totuși nu era fericit, doarea foarte mult să fie la fel ca tovarășii săi înalţi, ceilalţi pini și brazi care creşteau în jurul lui.

Soarele strălucea, iar aerul moale îi flutura frunzele, iar copilașii țăranilor din vecinătate trecceau adesea pe acolo strigând voios; dar bradul nu îi băga în seamă.

Uneori, copiii aduceau un coș mare de zmeură sau căpșuni, se întindeau pe iarba din apropiere lângă brad, și îşi spuneau, „Acesta nu este un copăcel?”, făcându-l pe brad să se simtă chiar mai nefericit decât înainte.

Și totuși, ăn fiecare an copacul mai creştea puţin, un inel în plus, pe tulpina unui brad există tot atâtea inele câţi ani are.

Dar bradul continua să se plângă: „Oh, ce mult aș vrea să fiu şi eu la fel de înalt ca și ceilalți copaci, atunci mi-aş întinde ramurile mele în toate părţile, coroana mea ar vedea toată lumea de sus, păsările şi-ar construi cuiburi pe crengile mele, iar când vântul ar sufla, eu m-aş apleca cu o demnitate impunătoare, ca și tovarășii mei cei înalţi.„

Aşa de nemulțumit era pomul, că nu mai simţea nicio plăcere în soarele cald, păsările, sau norii trandafirii care pluteau peste el de dimineața până seara.

Uneori, în timpul iernii, când zăpada se aşternea albă și strălucitoare pe pământ, câte un iepuraş țâșnea și sărea chiar pe deasupra arborelui; cât de umilit se simțea atunci!

Doua ierni au trecut; și când a treia a sosit, pomul a crescut atât de înalt încât iepurii erau obligaţi acum să îl ocolească. Cu toate acestea, a rămas tot nemulțumit, și exclama: „Oh! să cresc, să cresc, dacă aș putea să cresc mai înalt și să fiu mai bătrân! Nimic altceva nu contează!”.

Toamna au venit tăietorii de lemne şi, ca de obicei, au tăiat mai mulţi dintre cei mai înalţi copaci; tânărul brad, care crescuse acum fiind destul de înalt, se cutremură când nobilii copaci căzură la pământ cu zgomot.

După ce au fost ciuntiţi de ramuri, trunchiurile păreau atât de subțiri și goale încât cu greu mai puteau fi recunoscuţi. Apoi au fost puşi, unul peste altul, în căruţe trase de cai, scoşi din pădure. Unde erau duşi? Ce s-o fi întâmplat cu ei? Tânărul brad era foarte curios.

Astfel încât primăvara, când rândunelele și berzele au venit, le-a întrebat: „Știţi unde au fost duşi aceţti copaci? I-aţi întâlnit?„

Rândunelele nu știau nimic; dar barza, după un pic de reflecție, dădu din cap și spuse:. „Da, cred că-mi amintesc cum am zburat dinspre Egipt, am întâlnit mai multe nave noi, și toate aveau catarge splendide care mirosea a brad Acestea trebuie să fi fost copacii, și te asigur că erau impunătoare, navigau hotărât şi glorios!„

„O, cât aș vrea să fiu suficient de înalt pentru a merge pe mare!„, zise bradul. „Spune-mi, ce este această mare, și cum arată?„

„Mi-ar luat prea mult timp să-ţi explic – mult prea mult„, a spus barza, care zbură repede mai departe.

„Bucură-te de tinerețea ta„, îi spuse raza de soare; „Bucură-te de creştere și de tinereţea ta.”

Și vântul săruta copacul, și roua îl uda cu lacrimi, dar bradul nu le băga în seamă.

* * *

Se apropie Crăciunul, și mulți copaci tineri au fost tăiați, unii care au fost chiar mai mici și mai tineri decât bradul noastru, care nu avea nici pace nici odihnă în dorinţa lui de a părăsi pădurea care era casa lui. Acestor copaci tineri, care fuseseră aleşi pentru frumuseţea lor, li s-au lăsat întregi crengile, și au fost puşi şi ei în căruţe trase de cai părăsind pădurea.

„Unde se duc?” întrebă bradul. „Ei nu sunt mai înalţi decât mine. Şi de ce li se păstrează toate ramurile. Unde îi duc?„

„Noi ştim, noi știm,” ciripiră vrăbiile; „Ne-am uitat pe ferestrele caselor din oraș, și știm ce li se ăntâmplă. Oh! Nu-şi poşi da seama ce glorie și onoare îi aşteaptă. Sunt îmbrăcați în modul cel mai splendid. I-am văzut în picioare în mijlocul unei camere calde, împodobiţi cu tot felul de lucruri frumoase – prăjituri cu miere, mere aurite, jucării, și multe sute de lumânări de ceară.”

„Și apoi,” întrebă bradul, tremurând în toate ramurile lui, „și apoi, ce se întâmplă?„

„Nu am mai văzut„, spuseră vrăbiile; „Dar aceasta a fost suficient pentru noi.„

„Mă întreb dacă mi se va întâmpla vreodată şi mie ceva atât de strălucitor„, s-a gândit bradul. „Ar fi chiar mai bine chiar decât călătoria pe mare. Tânjesc pentru aceasta aproape cu durere. Oh, când va fi Crăciunul aici? Eu sunt acum la fel de înalt și bine crescut acum ca și cei care au fost luaţi anul trecut. Dacă aş fi acum întins în căruţă, sau în picioare în sala cea caldă, cu toate acele lumini și splendori în jurul meu! Ţi apoi va veni ceva şi mai bine și mai frumos, altfel nu ar fi atât de împodobiţi copacii. Da, ce urmează va fi şi mai măreț și mai splendid. Ce poate fi? Sunt obosit de atâta nerăbdare. Abia îmi mai dau seama ce simt.„

„Bucură-te de dragostea noastră„, a declamat aerul și lumina soarelui. „Bucură-te de propria ta viață luminoasă în aerul proaspăt.„

Dar bradul nu se bucura, deși creştea mai înalt cu fiecare zi, și iarna și vara frunzele sale de un verde întunecat puteau fi văzute de departe în pădure, în timp ce trecătorii spuneau, „Ce copac frumos!„

La puţin timp înainte de următorul Crăciun bradul nemulțumit a fost primul care a căzut. Securea a intrat brusc în tulpina sa decţionându-i măduva. Bradul a căzut cu un geamăt pe pământ, conștient de durere și leșin și uitând toate visele sale de fericire înecate în durerea plecării de acasă din pădure. Ştia că nu va mai vedea niciodată mai tovarășii săi dragi, vechii copaci, nici micile tufișuri și coloratele flori, care crescuseră pe lângă el; poate nu chiar păsările. Călătoria asta nu a fost deloc plăcută.

Bradul şi-a revenit în timp ce era despachetat în curtea unei case, împreună cu alţi copaci, și a auzit un om spunând: „Vrem doar unul singur, iar acesta este cel mai frumos. Cât e de frumos!„

Apoi au venit doi servitori în livrea și au dus bradul într-un apartament mare și frumos. Fotografii atârnau pe pereți, și în apropiere de teracota înaltă erau vase de porțelan mari cu lei pe capace. Erau acolo şi balansoare, canapele de mătase, și mese mari acoperite cu imagini; și cărți, jucării care costae de o sută de ori o sută de dolari, cel puțin așa li s-a spus copiilor.

Apoi, bradul a fost plasat într-o ladă mare plină de nisip, dar o pânză verde o acoperea, astfel încât nimeni nu putea ști că e o ladă, și părea că bradul stă pe un covor foarte frumos. Oh, cât de tare tremura bradul! Ce se va întâmpla cu el acum? Unele tinere au intrat, iar slujitorii le-au ajutat să decoreze bradul.

Pe de o ramură au atârnat săculeţi mici tăiaţi din hârtie colorată, iar fiecare sac l-au umplut cu bomboane. De alte ramuri au atârnat mere aurite și nuci, ca și când ar fi crescut acolo; și mai presus de toate peste to în jur erau sute de lumânări roșii, albastre, și albe, care erau fixate pe ramuri. Păpuşi, care semănau exact cu bărbați și femei, au fost plasate sub frunzele verzi, – bradul nu mai văzuse niciodată aşa ceva înainte, – și chiar în partea de sus a fost fixată o stea strălucitoare din beteală aurie. Oh, a fost foarte frumos. „În această seară,” au exclamat ei toți, „ce strălucitor va fi!„

„Oh, să vină mai repede seara,” gândea bradul, „să se aprindă lumânările! Atunci am să știu ce se va întâmpla în cntinuare. Copacii din pădure vor veni să mă vadă? Vor ciripi vrăbiile la ferestre, oare, în zborul lor? Voi creşte mai repede aici decât în pădure, și voi continua să port toate aceste ornamente în timpul verii ca și iarna?” Dar ghicitul nu i-a fost de mare folos. Îl încerca durerea de spate, şi această durere este la fel de rea pentru un brad subțire ca şi durerile de cap pentru noi.

În cele din urmă a lumânările au fost aprinse, iar bradul s-a prezentat într- splendoare strălucitoare! Acesta tremura atât de tare de bucurie din toate ramurile sale, încât una dintre lumânări a căzut printre frunzele verzi și a ars câteva dintre ele. „Ajutor! Ajutor!” au exclamat domnișoarele; dar niciun rău nu s-a întâmplat, pentru că ei au stins repede focul.

După aceasta copac a încercat să nu mai tremure deloc, deși focul îl speria, era foarte atent să nu deranjeze niciunul din frumoase ornamente, chiar dacă strălucirea lor îl orbea.

Și acum ușile glisante s-au deschis, și o trupă de copii a năvălit înăuntru ca şi cum ar fi vrut să supere bradul, urmaţi mai lent de părinţii lor. Pentru o clipă, cei mici au rămas muţi de uimire, apoi au strigat de bucurie făcând să răsune camera; și au început să danseze vesel în jurul bradului în timp ce cadourile erau luate pe rând.

„Ce fac ei? Ce se va întâmpla în continuare?” se gândea bradul. În cele din urmă lumânările au ars până la ramurile și au fost luate de acolo. Apoi, copiii au primit permisiunea de a prăda bradul.

O, cum s-au aruncat pe el! A fost o învălmăşeală aşa de mare că ramurile au fost rupte, și, dacă nu era fixat cu steaua sclipitoare de tavan, acesta ar fi fost doborât la pământ.

Apoi copiii au dansat cu privirea la jucăriile lor frumoase, și nimeni nu s-a mai uitat la brad cu excepția servitoarei care a venit și s-a uitat printre ramuri pentru a vedea dacă nu a fost uita vreun măr sau vreo smochină.

* * *

„O poveste, o poveste,” au strigat copiii, trăgând de un omuleţ gras spre copac.

„Acum, vom fi în umbra verde„, a spus omul aşezându-se el însuși în ea, „iar copacul va avea plăcerea să audă şi el povestea. Dar eu trebuie să vă spun doar o poveste: care să fie, cea cu Ionilă? sau cea cu Scărilă, care a căzut, dar curând s-a ridicat din nou, și în cele din urmă s-a căsătorit cu o prințesă?„

„Ionilă„, au strigat unii; „Scărilă„, au strigat alții; și s-a creat un uriaş vacarm. Dar bradul a rămas liniştit, gândindu-se: „Am eu vreo legătură cu toate astea? Trebuie să fac şi eu zgomot?” dar el îi amuzase deja suficient de mul și ei nu îi acordaseră nicio atenţie.

Apoi, bătrânul le-a spus povestea de Scărilă – cum a căzut el jos, și s-a ridicat din nou, și s-a căsătorit cu o prințesă. Și copiii au bătut din palme și au strigat, „Spune alta, spune alta„, pentru că vroiau să audă şi povestea cu Ionilă; dar de data aceasta au avut parte doar de „Scărilă”. După aceasta bradul a devenit destul de tăcut și atent. Niciodată nu a auzit păsările din pădure spunând astfel de povești, cum ar fi cea cu Scărilă, care a căzut jos, și totuși s-a căsătorit cu o prințesă.

„Ah, da! Deci se poate întâmpla„, s-a gândit bradul. Crezuse totul, pentru că fusese spus de un astfel de om plăcut.

„Ei, bine!” şi-a zis, „Cine ştie? Poate că şi au aş putea cădea în jos, de asemenea, și să mă căsătoresc cu o prințesă?” și așteaptă cu nerăbdare bucuros seara următoare, așteptându-se să fie din nou împodobit cu lumini și jucării, aur și fructe. „Mâine nu voi mai tremura„, hotărî el; „Mă voi bucura de toată splendoarea mea, și voi asculta povestea lui Scărilă din nou, și, probabil, şi pe cea cu Ionilă.” Și bradul a rămas liniștit și grijuliu toată noaptea.

În dimineața următoare servitorii au intrat. „Acum,” a crezut bradul, „toată splendoarea mea va începe să se arate din nou.” Dar l-au târât afară din cameră și l-au urcat pe scări la mansarda unde l-au aruncat pe podea într-un colț întunecat în care nu strălucea lumina zilei, și acolo l-au lăsat. „Ce înseamnă acest lucru?” gândi bradul. „Ce o să fac eu aici? Nu aud nimic într-un loc ca acesta.” și se rezemă de perete și se gândi, și se tot gândi.

A avut timp suficient să se gândească, zile și nopți au trecut și nimeni nu s-a aproapiat de el; și când în sfârșit a venit cineva, a fost doar pentru a împinge mai departe niște cutii mari într-un colț. Deci, copacul a fost complet ascuns vederii, ca și cum nu ar fi existat.

„Este iarnă acum,” gândea bradul. „Solul este tare și acoperit cu zăpadă, astfel încât oamenii să nu mă pot planta. Trrebuia să fiu adăpostit aici, aş spune, până vine primăvara. Cât de grijulie șiamabilă este toată lumea cu mine! Totuși, aș vrea ca acest loc să nu fi fost atât de întunecat și să nu fi fost așa de îngrozitor de singur, fără nici măcar un iepure la care să mă uit. Cât de plăcut era în pădure, în timp ce zăpada se aşternea pe jos, pe unde aleargă iepurii, da, și săreau peste mine, deși mie nu-mi plăcea atunci. Oh! mă simt teribil de singur aici!„

„Chiţ, chiț„, se auzi un șoricel, târându-se cu prudență spre copac; apoi veni altul, și amândoi mirosiră bradul și se strecurară printre ramurile lui.

„Oh, este foarte frig„, spuse ţoricelul. „Dacă nu ar fi aşa de frig ar fi foarte confortabil aici, nu-i aşa, brad bătrân?„

„Eu nu sunt bătrân„, spuse bradul. „Sunt mulți care sunt mai în vârstă decât mine.„

„De unde ești?” întrebară şoarecii, plini de curiozitate; „Și ce știi? Ai văzut cele mai frumoase locuri din lume, ne poţi povesti despre ele? Ai fost in magazie, unde brânzeturile se află pe raft și jambonul atârnă de tavan? Te poţi rostogoli pe lumânări de seu acolo, cine intră acolo slab poate ieși gras„.

„Nu știu nimic de asta„, spuse bradul, „dar știu pădurea, unde soarele străluceşte și păsările cântă.” Și apoi vradul le spuse micilor şoareci totul despre tinerreţea lui. Ei nu mai auziseră până atunci o astfel de poveste în viața lor; și după ce au ascultat-o cu atenție, au spus: „Cât de multe lucruri ai văzut! Trebuie să fi fost foarte fericit!„.

„Fericit!” exclamă bradul; și apoi, reflectând asupra a ceea ce spusese, le zise, „Ah, da! la urma urmei, acestea au fost zile fericite.” Dar când continuă și le povesti despre Ajunul Crăciunului, și modul în care el a fost îmbrăcat cu prăjituri și lumini, şoarecii eclamară: „Cât de fericit trebuie să fi fost, bătrâne brad!„

„Nu sunt bătrân deloc„, răspunse bradul; „Am venit din pădure în această iarnă. Sunt în creștere.„

„Ce povesti splendide povesteşti„, spuseră micii şoareci. Și noaptea următoare alţi patru şoareci veniră cu ei să audă poveştile bradului. Cu cât vorbea bradul mai mult, cu atât îşi amintea mai mult, gândind despre sine: „Da, acestea au fost zile fericite, dar ele pot veni din nou. Scărilă a căzut jos, și totuși s-a căsătorit cu prințesa. Poate că şi eu m-aş putea căsători cu o prințesă.” Și bradul îşi aduse aminte de micul vlăstar de mesteacan care crescuse în pădure; o prințesă adevărată, o prințesă frumoasă, asta a fost ea pentru el.

„Cine este Scărilă?” întrebară şoriceii. Și apoi bradul le spuse întreaga poveste; îşi putea aminti fiecare cuvânt. Și şoriceii au fost atât de încântaţi de poveste că ei erau gata să sară în vârful bradului. În noaptea următoare un număr şi mai mare de șoareci a apărut, iar duminică doi șobolani au venit şi ei; dar șobolanii au spus că nu e deloc o poveste frumoasă.

„Știi doar o poveste?” întrebară şobolanii.

„Doar pe aceea„, răspunse bradul. „Am auzit-o în cea mai fericită seară din viața mea, dar nu am ştiut că eram atât de fericit atunci.„

„Noi credem că este o poveste foarte proastă„, spuseră şobolani. „Nu știi nicio poveste despre şunca sau slănina din magazie?„

„Nu„, a răspuns bradul.

„Multe mulțumiri atunci„, au răspuns șobolanii, și s-au dus la treburile lor.

Şoriceii au plecat şi ei după aceasta, iar bradul a oftat și a spus: „Era foarte plăcut cu şoriceii veseli așezaţi în jurul meu și ascultatându-mă în timp ce le vorbeam. Acum a trecut şi asta. Oricum, voi fi fericit când cineva va veni la mine să mă scoată de aici.” Dar se va întâmpla acest lucru vreodată?

Într-o dimineață au venit nişte oameni să cureţe mansarda. Cutiile au fost ambalate, iar bradul a fost scos din colț și aruncat pe podea. Apoi servitorii l-au scos afară pe scară, unde lumina zilei strălucea.

„Acum, viața începe din nou„, îşi spuse bradul, bucurându-se de soare și aerul curat. Apoi a fost târât pe jos și a dus în curte atât de repede încât nici nu a avut timp să se gândească la asta, doar privea, erau atât de multe de văzut.

Curtea era aproape de o grădină, unde totul părea înflorit. Trandafiri proaspeţi și parfumaţi se întindeau pe mici spalieri. Teii erau în floare, în timp rândunelele zburau ici și colo, strigând, „Cip, cip, cirip, vine tovarăşul meu„; dar nu era vorba de brad.

„Acum voi trăi„, a strigat bradul cu bucurie, întinzânduţşi ramurele; dar vai! toate crengile sale erau ofilite și galbene, şi fu lăsat într-un colț, printre buruieni și urzici. Steaua de hârtie aurie încă era lipită în vârful bradului și strălucea în soare.

Doi dintre copiii veseli care dansaseră în jurul bradului de Crăciun și care au fuseseră atât de fericiţi se jucau în aceeaşi curte. Cel mai mic văzu steaua aurită și fugi și o scoase de pe brad. „Uite ce este lipit de bradul ăsta vechi şi urât„, spuse copilul, călcând pe ramuri până când acestea pârâiră sub cizmele lui.

Și bradul văzu toate florile proaspete, luminoase, în grădină, și apoi se uita la el însuși și ar fi dorit să fi rămas în colțul întunecat al mansardei. Se gândea la tinereţea lui în pădure, la seara fericită de Crăciun, și la micii şoareci care au ascultat povestea lui Scărilă.

„Prea târziu! Prea târziu!” îşi spuse bietul brad. „Oh, dacă m-aș fi bucurat la timp când încă mai puteam! Dar acum e prea târziu.„

Apoi, un băiat veni și tocă bradul în bucăți mici, până făcu o grămadă mare pe pământ. Lemnele au fost puse pe foc, arzând repede, în timp ce bradul ofta atât de profund încât fiecare suspin al său se auzea în foc precum o mică împuşcătură. Atunci, copiii care erau la joacă, au venit și s-au așezat în fața focului, și uitându-se la el și strigând, „Poc! Poc!„. Dar, la fiecare „poc”, care era un oftat adânc, bradul se gândea de o zi de vară în pădure sau la o noapte de iarnă acolo când stelele străluceau puternic, și la seara de Crăciun, și la Scărilă – singura poveste pe care o auzise vreodată sau pe care ştia să o povestească, până când ultimul vreasc fu consumat.

Băieții încă se jucau în grădină, și cel mai tânăr purta pe piept steaua aurie cu care fusese împodobit copacul în timpul celei mai fericite seri din întreaga sa existență. Acum, totul era trecut; viața pomul era trecut și povestea de asemenea s-a terminat, pentru că toate poveștile trebuie să se termine la un moment dat.