Transformările economice și sociale de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX au fost impresionante, și într-un fel traumatice pentru cei care au asistatat la această evoluție.
Din această cauză mulți economiști aveau opinii pesimiste, dacă nu chiar apocaliptice, privind evoluția pe termen lung a distribuției bogăției și a structurii societății. Aceste opinii erau împărtășite inclusiv de David Ricardo și Karl Marx, doi dintre cei mai influenți economiști ai secolului al XlX-lea. Amândio erau convinși de faptul că un mic grup social – proprietarii de terenuri spentru Ricardo, capitaliștii industriali pentru Marx – vor acumula o parte în continuă creștere a producției și a veniturilor.
David Ricardo (1772-1823) a fost unul dintre cei mai influenți economiștilor clasici, împreună cu Thomas Malthus, Adam Smith, și James Mill. Cea mai importantă teorie a sa este teoria avantajului comparativ, care sugerează că o națiune trebuie să își concentreze resurse numai în industriile în care este cea mai competitivă pe plan internațional, în timp ce poate negocia cu alte țări pentru a obține produse, care nu se produc la nivel național ca urmare a specializării industriei. În esență, Ricardo a promovat ideea de specializare industrială extremă de către națiuni.
Pentru Ricardo, care a publicat Principiile sale de economie politică și fiscalitate în 1817, principala preocupare era evoluția pe termen lung a prețurilor terenurilor și a rentelor aferente. El a fost influențat de modelul malthusian dar a mers mai departe, fiind interesat de următorul paradox logic: După ce atât populația cât și veniturile încep să crească în mod constant, terenurile tind să devină relativ mai rare decât alte mărfuri. Legea cererii și a ofertei implică atunci ca prețul terenurilor să crească în mod continuu, ca și chiriile plătite proprietarilor. Prin urmare, proprietarii vor deține o cotă în creștere a venitului național, deoarece ponderea la dispoziția restul populației scade, astfel rupându-se echilibrul social. Singura soluție logică și politică luată în considerare de Ricardo ar fi impunerea unei taxe în continuă creștere asupra terenurilor.
Dar, contrar previziunilor lui Ricardo, prețul terenurilor a scăzut după un timp comparativ cu alte forme de venituri, simultan cu scăderea ponderii agriculturii în venitul național. Dar principiul rarității, enunțat de el, a ajuns un concept central în economia neoclasică, școala actuală dominantă în economie. Ricardo concluziona astfel că anumite prețuri pot crește extrem de mult pe perioade lungi de timp, putând astfel destabiliza o întreagă societate. Precum în cazul imobiliarelor, sau al petrolului.
Principiul rarității este foarte important pentru înțelegerea actualei distribuții globale a bogăției. Dar acestui principiu, mulți economiști îi contrapun un mecanism economic simplu care poate restabili echilibrul, respectiv mecanismul cererii și ofertei. Dacă un bun este insuficient, prețul său crește. Dar, peste o anumită limită a prețului, cererea se reduce, ceea ce va duce la o scădere a prețului. Problema e că scăderea prețului se petrece după o foarte lungă perioadă de timp, și într-un ritm lent, astfel încât proprietarii respectivelor bunuri au timp să acumuleze suficienți bani cu care pot cumpăra totul, inclusiv variantele alternative mai ieftine la bunurile respective, devenind astfel stăpânii întregului domeniu de producție. Astfel încât mecanismul cererii și ofertei nu mai este valabil într-un astfel de caz, practic de monopol la nivel mondial.
Lasă un răspuns