State eșuate

Un stat eșuat este un corp politic care s-a dezintegrat până la un punct în care condițiile și responsabilitățile de bază ale unui guvern suveran nu mai funcționează corespunzător. Un stat poate, de asemenea, eșua dacă guvernul își pierde legitimitatea, chiar dacă își îndeplinește funcțiile în mod corespunzător. Pentru un stat stabil, este necesar ca guvernul să se bucure atât de eficiență, cât și de legitimitate. La fel, atunci când o națiune slăbește și nivelul său de viață scade, apare posibilitatea colapsului guvernamental total. Fund for Peace caracterizează un stat eșuat ca având următoarele caracteristici:

• Pierderea controlului teritoriului său sau a monopolului asupra utilizării legitime a forței fizice în acesta
• Eroziunea autorității legitime de a lua decizii colective
• Incapacitatea de a furniza servicii publice
• Incapacitatea de a interacționa cu alte state ca membru cu drepturi depline al comunității internaționale

Caracteristicile comune ale unui stat eșuat includ un guvern central atât de slab sau ineficient încât nu mai are capacitatea de a lua impozite sau alte tipuri de sprijin și are un control practic redus asupra unei mari părți a teritoriului său și, prin urmare, există o neasigurare a serviciilor publice. Când se întâmplă acest lucru, pot apărea corupția și criminalitatea pe scară largă, intervenția actorilor de stat și nestatali, apariția refugiaților și mișcarea involuntară a populațiilor, declinul economic puternic și intervenția militară străină.

S-au dezvoltat metrici pentru a descrie nivelul de guvernanță al statelor. Nivelul precis al controlului guvernamental necesar pentru a nu fi considerat un stat eșuat variază considerabil între autorități. Mai mult, declarația că un stat a „eșuat” este în general controversată și, atunci când este făcută cu autoritate, poate avea consecințe geopolitice semnificative.

Definiție și probleme

Conform teoriilor politice ale lui Max Weber, un stat este definit ca menținerea unui monopol asupra utilizării legitime a forței fizice în interiorul granițelor sale. Când această legitimitate dispare (de exemplu, prin prezența dominantă a șefilor armatei, a grupurilor paramilitare, a poliției corupte, a bandelor armate sau a terorismului), însăși existența statului devine dubioasă, iar statul devine un stat eșuat. Dificultatea de a determina dacă un guvern menține „un monopol asupra utilizării legitime a forței”, care include problemele definiției „legitimității”, înseamnă că nu este clar exact când se poate spune că un stat a „eșuat”.

Problema legitimității poate fi rezolvată prin înțelegerea a ceea ce intenționează Weber să spună prin aceasta. Weber explică faptul că numai statul are mijloacele fizice necesare violenței fizice. Aceasta înseamnă că statul nu are nevoie de legitimitate pentru a obține monopolul de a dispune de mijloacele de violență (de facto), dar va avea nevoie de așa ceva dacă trebuie să-l folosească (de jure).

De obicei, termenul înseamnă că statul a devenit ineficient și nu este în măsură să-și aplice legile în mod uniform sau să ofere bunuri și servicii de bază cetățenilor săi din cauza ratelor (în mod diferit) ridicate ale criminalității, insurgenței, corupției politice extreme, unei birocrații impenetrabile și ineficiente , ineficiența judiciară, amestecul militar în politică și situațiile culturale în care liderii tradiționali dețin mai multă putere decât statul asupra unei anumite zone. Pot fi implicați și alți factori de percepție. De asemenea, a fost lansat un concept derivat de „orașe eșuate”, bazat pe noțiunea că, deși un stat poate funcționa în general, politicile de la nivelul sub-statului se pot prăbuși în ceea ce privește infrastructura, economia și politica socială. Anumite zone sau orașe pot intra chiar sub controlul statului, devenind de facto o parte neguvernată a statului.

Nu există un consens real cu privire la definiția unui „stat eșuat”; natura subiectivă a indicatorilor utilizați pentru a măsura eșecul statului a dus la o înțelegere ambiguă a termenului. Unii cercetători se concentrează pe capacitatea și eficacitatea guvernului de a determina dacă un stat eșuează sau nu.

Alți indici, cum ar fi Indicele Statelor Fragile ale Fondului pentru Pace, subliniază caracterul democratic al instituțiilor de stat pentru a determina nivelul de eșec al acestuia. În cele din urmă, alți cercetători își concentrează argumentul asupra legitimității statului, asupra naturii statului, asupra creșterii violenței criminale într-un stat, asupra instituțiilor economice extractive sau asupra capacității statelor de a-și controla teritoriul. Robert H. Bates se referă la eșecul statului drept „implozia statului”, unde statul se transformă „într-un instrument de prădare” și statul își pierde efectiv monopolul asupra mijloacelor de forță.

Ca parte a dezbaterii despre definiția eșecului de stat, Charles T. Call (2010) încearcă să abandoneze cu totul conceptul de eșec al statului; deoarece, susține el, promovează o înțelegere neclară a ceea ce înseamnă eșecul statului. Într-adevăr, una dintre principalele contribuții la teoretizarea „statului eșuat” este „cadrul decalajului” dezvoltat de Call (2010). Acest cadru se bazează pe criticile sale anterioare (2008) referitoare la „eșecul statului”, ca un concept folosit ca un termen captivant pentru diverse state cu probleme diferite și ca bază și explicație pentru prescripțiile politicii universale. El divizează conceptul de „eșec al statului”, concentrându-se pe trei lacune pe care statul nu este capabil să le asigure atunci când se află în proces de eșec: capacitatea, atunci când instituțiile statului nu au capacitatea de a furniza în mod eficient bunuri și servicii de bază populației sale; securitatea, atunci când statul nu este în măsură să ofere securitate populației sale sub amenințarea grupurilor armate; și legitimitate, atunci când o „parte semnificativă a elitelor sale politice și a societății respinge regulile care reglementează puterea și acumularea și distribuirea bogăției”. „Cadrul decalajului” pare să fie mai util decât alte definiții.

În loc să încerce să cuantifice gradul de eșec al unui stat, cadrul decalajului oferă un domeniu tridimensional util pentru a analiza interacțiunea dintre guvern și societate în state într-un mod mai analitic. Apelul nu sugerează neapărat că statele care suferă de provocările celor trei lacune ar trebui identificate ca state eșuate; dar în schimb, prezintă ideea de decalaj ca o alternativă la conceptul de eșec al statului în ansamblu. Deși Call recunoaște că conceptul de lacune în sine are limite, deoarece adesea statele se confruntă cu două sau mai multe dintre provocările de lacune, propunerea sa conceptuală prezintă o modalitate utilă pentru identificarea mai precisă a provocărilor din cadrul unei societăți și a prescripțiilor politice care sunt mai susceptibile eficient pentru implementarea actorilor externi și internaționali.

O altă critică a modului în care a fost înțeles și operaționalizat conceptul „statului eșuat” este adusă în atenție de Morten Bøås și Kathleen M. Jennings care, bazându-se pe cinci studii de caz – Afganistan, Somalia, Liberia, Sudan și regiunea Delta Nigerului din Nigeria – susțin că „utilizarea etichetei „stat eșuat” este inerent politică și se bazează în primul rând pe percepțiile occidentale asupra securității și intereselor occidentale”. Continuă să sugereze că factorii de decizie occidentali atribuie eticheta „eșuat” acelor state în care „recesiunea și informalizarea statului sunt percepute ca o amenințare pentru interesele occidentale”. În plus, acest lucru sugerează o abordare ipocrită în numele factorilor de decizie occidentali, datorită faptului că acele caracteristici care ar determina anumite state să fie etichetate ca eșuate sunt acceptate în alte state în care aceste caracteristici sunt în conformitate cu interesele occidentale. De fapt, „această caracteristică a funcționării statului nu este doar acceptată, ci și într-o anumită măsură facilitată, deoarece creează un mediu favorabil pentru afaceri și capital internațional. Aceste cazuri nu sunt denumite „state eșuate”.