
Politica Uniunii Europene este diferită de alte organizații și state datorită naturii unice a Uniunii Europene (UE). UE este similară cu o confederație, unde multe domenii de politică sunt federalizate în instituții comune capabile să facă legislație; cu toate acestea, UE nu controlează, spre deosebire de majoritatea statelor, politica externă, politica de apărare sau majoritatea politicilor de impozitare directă (UE limitează nivelul de variație permis pentru TVA). Aceste zone sunt în principal sub controlul statelor membre ale UE, deși are loc o anumită cooperare și coordonare structurată în aceste zone. Pentru ca UE să întreprindă acțiuni substanțiale în aceste domenii, toate statele membre trebuie să își dea acordul. Legile UE care prevalează asupra legislațiilor naționale sunt mai numeroase decât în confederațiile istorice; cu toate acestea, UE este legal restricționată să adopte legi în afara competenței sale sau în cazul în care nu este mai potrivit să o facă la nivel național sau local (subsidiaritate) atunci când acționează în afara competențelor sale exclusive. Principiul subsidiarității nu se aplică domeniilor de competență exclusivă.
Instituțiile comune amestecă aspectele interguvernamentale și supranaționale (similare cu cele federale) ale UE. Tratatele UE declară că UE se bazează pe democrație reprezentativă, iar alegerile directe au loc în Parlamentul European. Parlamentul, împreună cu Consiliul, formează brațul legislativ al UE. Consiliul este compus din guverne naționale, reprezentând astfel natura interguvernamentală a UE. Legile sunt propuse de Comisia Europeană, care este numită de Parlament și Consiliu și răspunde în fața acesteia, deși are foarte puține puteri executive.
Deși alegerile directe au loc la fiecare cinci ani, nu există partide politice coezive în sens național. În schimb, există alianțe ale partidelor asociate ideologic care stau și votează împreună în Parlament. Cele mai mari două partide sunt Partidul Popular European (centru-dreapta) și Partidul Socialiștilor Europeni (centru-stânga), primul formând cel mai mare grup din Parlament din 1999. Pe lângă faptul că există politici de stânga și dreapta în politica europeană , există, de asemenea, diferențe între cele pro și contra integrării europene (proeuropenismul și euroscepticismul) care modelează natura în continuă schimbare a UE, care adoptă tratate de reformă succesive. Acesta din urmă este mai puternic în nordul Europei, iar unele state membre sunt mai puțin integrate decât altele.
Baza legală
Articolul 10 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
”(1) Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative.
(2) Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor.
(3) Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.
(4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.”
Legitimarea Uniunii Europene se bazează pe sistemul de tratate. Mișcarea spre unificare a apărut pentru prima dată în Pactul Kellogg-Briand în 1928, care a câștigat țările aderente în timpul negocierilor și a preluat o temă de integrare pentru realizarea păcii între Marile Puteri. După cel de-al Doilea Război Mondial, Europa a încercat să pună capăt conflictului permanent între Franța și Germania. În spiritul Planului Marshall, aceste două națiuni au semnat Tratatul de la Paris în 1951, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. De atunci, Tratatul de la Paris, axat pe stabilirea prețurilor și concurența în scopul unei piețe comune, a fost înlocuit. Baza legală a Comunității Europene se bazează acum pe două tratate: Tratatul pentru Uniunea Europeană din 1958; și Tratatul de la Maastricht din 1992. Diferitele adăugiri și modificări ale tratatelor au condus la o diversitate de politici și planificare, care contribuie la ingreunarea UE. Pastișa tratatelor și nu o singură cartă actualizatoare a guvernului formează baza constituțională a Uniunii Europene. Această ambiguitate este o cauză principală a „deficitului democratic”.
UE însăși este o personalitate juridică și un set de instituții guvernamentale împuternicite prin tratate. Cu toate acestea, suveranitatea nu este investită în aceste instituții, ci este pusă în comun cu suveranitatea supremă care revine guvernelor naționale. Cu toate acestea, în acele domenii în care UE a primit competențe, are puterea de a adopta legi obligatorii și directe asupra membrilor săi.
Competențe
Competențele Uniunii Europene provin din Comunitatea inițială a cărbunelui și oțelului, care avea ca obiectiv o piață integrată. Competențele inițiale erau de natură reglementară, limitate la chestiuni de menținere a unui mediu de afaceri sănătos. Hotărârile erau limitate la legi care priveau comerțul, moneda și concurența. Creșterile numărului de competențe ale UE rezultă dintr-un proces cunoscut sub numele de spillover funcțional. Acesta a dus, mai întâi, la integrarea industriilor bancare și a asigurărilor pentru a gestiona finanțele și investițiile. Dimensiunea birocrațiilor a crescut, necesitând modificări la sistemul tratatelor, deoarece sfera competențelor a integrat din ce în ce mai multe funcții. În timp ce statele membre își păstrează suveranitatea inviolată, ele rămân în cadrul unui sistem căruia i-au delegat sarcinile de gestionare a pieței. Aceste sarcini s-au extins pentru a include competențele de liberă circulație a persoanelor, ocuparea forței de muncă, transport și reglementarea mediului.
Competențele Uniunii Europene în raport cu cele ale statelor sale membre:
- Competență exclusivă
- Uniunea are competența exclusivă de a adopta directive și de a încheia acorduri internaționale atunci când se prevede într-un act legislativ al Uniunii cu privire la …
- uniunea vamală
- stabilirea regulilor de concurență necesare funcționării pieței interne
- politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro
- conservarea resurselor biologice marine în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului
- politica comercială comună
- încheierea anumitor acorduri internaționale
- Uniunea are competența exclusivă de a adopta directive și de a încheia acorduri internaționale atunci când se prevede într-un act legislativ al Uniunii cu privire la …
- Competență partajată
- Statele membre nu pot exercita competențe în domeniile în care Uniunea a făcut acest lucru, adică …
- piața internă
- politică socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat
- coeziunea economică, socială și teritorială
- agricultură și pescuit, cu excepția conservării resurselor biologice marine
- mediu inconjurator
- protectia consumatorului
- transport
- rețelele transeuropene
- energie
- spațiul de libertate, securitate și justiție
- probleme comune de siguranță în probleme de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat
- Exercitarea competenței Uniunii nu are ca rezultat împiedicarea statelor membre de a le exercita pe ale lor în …
- cercetare, dezvoltare tehnologică și spațiu (exterior)
- cooperare pentru dezvoltare, ajutor umanitar
- Uniunea coordonează politicile statelor membre sau implementează suplimentar politicilor lor comune care nu sunt acoperite în altă parte în …
- coordonarea politicilor economice, de ocupare și sociale
- politici externe comune, de securitate și apărare
- Statele membre nu pot exercita competențe în domeniile în care Uniunea a făcut acest lucru, adică …
- Competență de susținere
- Uniunea poate întreprinde acțiuni pentru a sprijini, coordona sau completa acțiunile statelor membre în …
- protecția și îmbunătățirea sănătății umane
- industrie
- cultură
- turism
- educație, tineret, sport și formare profesională
- protecție civilă (prevenirea dezastrelor)
- cooperare administrativă
- Uniunea poate întreprinde acțiuni pentru a sprijini, coordona sau completa acțiunile statelor membre în …
Lege
Tipuri de legislație
Procedura legislativă ordinară (PLO) este procedura legislativă formală, principală. În PLO, Parlamentul European (PE) și Consiliul acționează la fel ca un congres bicameral, cum ar fi camerele superioare și inferioare britanice sau Congresul american. Regula de codecizie de la Maastricht și Tratatul de la Lisabona ulterior au acordat în cele din urmă PE și Consiliului pondere egală și au formalizat PLO ca principală procedură legislativă. De asemenea, conferă PE dreptul de veto. Cele două puteri legislative ale PLO sunt directive și reglementări. O directivă impune statelor membre să adopte noua lege în mod individual, un proces numit „transpunere”. Diferența în momentul finalizării transpunerii este „deficitul democratic”. Un regulament acționează asupra tuturor statelor membre simultan și intră în vigoare imediat.
Cealaltă opțiune legislativă este Procedura legislativă specială (PLS). PLS constă în adoptarea legilor propuse de statele membre, Banca Centrală sau Banca de Investiții sau Curtea de Justiție. Activismul judiciar – interpretarea spiritului de drept mai degrabă decât litera de drept – este gestionată de PLS. Procedura este discutată fie în PE cu consultarea Consiliului, fie în Consiliul cu participarea PE. Cu alte cuvinte, rolul consultativ se oprește din greutatea egală acordată atât PE, cât și Consiliului. Deși este prevăzut în tratate, PLS nu este la fel de formal ca PLO, bazându-se mai puțin pe structura ierarhică. Acest lucru conferă mai multă credință argumentului lui Kleine cu privire la contrarietatea procedurii de stabilire a agendei UE.
Mecanica legislației
În PLO, există patru tipuri de hotărâri: regulamente, directive, decizii și recomandări. Luarea deciziilor este împărtășită de Parlamentul European și Consiliu, care sunt ponderate în mod egal. Regulamentele sunt obligatorii pentru toate statele membre și intră în vigoare imediat. Directivele sunt obligatorii pentru toate statele membre, dar punerea în aplicare este lăsată la latitudinea instanțelor naționale într-un proces numit transpunere. Cu toate acestea, din moment ce statele membre își stabilesc propriile termene pentru transpunere, există un deficit democratic între state. Deciziile sunt obligatorii pentru justițiabilii nestatali cărora li se adresează. Recomandările sunt destinate să ghideze hotărârile juridice și nu sunt obligatorii, similare cu opiniile.
În PLS, Consiliul este singurul organ de conducere. Parlamentul European este implicat strict într-un rol consultativ și poate fi ignorat.
Lasă un răspuns