Liberalismul clasic

Liberalismul clasic este o ideologie politică și o ramură a liberalismului care susține libertățile civile sub statul de drept, cu accent pe libertatea economică. Strâns legat de liberalismul economic, s-a dezvoltat la începutul secolului al XIX-lea, bazându-se pe ideile din secolul anterior ca răspuns la urbanizare și la Revoluția industrială din Europa și America de Nord.

Liberalii notabili ale căror idei au contribuit la liberalismul clasic includ John Locke, Jean-Baptiste Say, Thomas Robert Malthus și David Ricardo. Acesta s-a bazat pe economia clasică, în special pe ideile economice susținute de Adam Smith în The Wealth of Nations (1776) și pe o credință în dreptul natural, progres și utilitarism.

Ca termen, liberalismul clasic a fost adesea aplicat retrospectiv pentru a distinge liberalismul anterior secolului al XIX-lea de liberalismul social.

Evoluția convingerilor de bază

Convingerile fundamentale ale liberalilor clasici includeau idei noi – care se îndepărtau atât de ideea conservatoare mai veche a societății ca familie, cât și de conceptul sociologic ulterior al societății ca un set complex de rețele sociale. Liberalii clasici credeau că indivizii sunt „egoiști, cu calcul rece, în mod esențial inerți și atomici” și că societatea nu este altceva decât suma membrilor săi individuali.

Liberalii clasici au fost de acord cu Thomas Hobbes că guvernul a fost creat de indivizi pentru a se proteja unul de celălalt și că scopul guvernului ar trebui să fie să reducă la minimum conflictele dintre indivizi care altfel ar apărea într-o stare naturală. Aceste convingeri au fost completate de o convingere că muncitorii ar putea fi motivați cel mai bine prin stimulente financiare. Această credință a dus la adoptarea Legii 1834 privind modificarea legii sărăciei, care a limitat acordarea de asistență socială, pe baza ideii că piețele sunt mecanismul care conduce cel mai eficient la bogăție. Adoptând teoria populației lui Thomas Robert Malthus, ei considerau condițiile urbane precare ca fiind inevitabile, credeau că creșterea populației va depăși producția de alimente și, prin urmare, considerau că această consecință era de dorit, deoarece foamea ar contribui la limitarea creșterii populației. S-au opus oricărei redistribuții a veniturilor sau a bogăției, crezând că va fi disipată de cele mai mici ordine.

Pornind de la ideile lui Adam Smith, liberalii clasici au crezut că este în interesul comun ca toți indivizii să-și poată asigura propriul interes economic. Ei au criticat ceea ce va deveni ideea statului bunăstării ca o interferență în o piață liberă. În ciuda recunoașterii de Smith a importanței și valorii muncii și a muncitorilor, liberalii clasici au criticat selectiv drepturile grupului muncii urmărite în detrimentul drepturilor individuale, acceptând în același timp drepturile corporațiilor, ceea ce a dus la inegalitatea puterii de negociere. Liberalii clasici au susținut că indivizii ar trebui să fie liberi să obțină locuri de muncă de la cei mai bine plătiți angajatori, în timp ce profitul ar asigura că produsele pe care oamenii le doresc să fie produse la prețurile pe care le-ar plăti. Pe o piață liberă, atât munca, cât și capitalul ar primi cea mai mare recompensă posibilă, în timp ce producția ar fi organizată eficient pentru a satisface cererea consumatorilor. Liberalii clasici au susținut ceea ce au numit un stat minimal, limitat la următoarele funcții:

• Un guvern care să protejeze drepturile individuale și să ofere servicii care nu pot fi furnizate pe o piață liberă.
• O apărare națională comună pentru a oferi protecție împotriva invadatorilor străini.
• Legile pentru a asigura protecția cetățenilor împotriva greșelilor comise împotriva lor de către alți cetățeni, care includeau protecția proprietății private, executarea contractelor și dreptul comun.
• Construirea și întreținerea instituțiilor publice.
• Lucrări publice care includeau o monedă stabilă, greutăți și măsuri standard și construirea și întreținerea drumurilor, canalelor, porturilor, căilor ferate, comunicațiilor și serviciilor poștale.

Liberalii clasici au afirmat că drepturile sunt de natură negativă și, prin urmare, stipulează că alți indivizi și guverne trebuie să se abțină de la interferența cu piața liberă, opunându-se liberilor sociali care afirmă că indivizii au drepturi pozitive, cum ar fi dreptul la vot, dreptul la o educație, dreptul la asistență medicală și dreptul la salariu. Pentru ca societatea să garanteze drepturi pozitive, aceasta necesită impozite dincolo de minimul necesar pentru aplicarea drepturilor negative.

Convingerile fundamentale ale liberalilor clasici nu includeau neapărat democrația și nici guvernul prin vot majoritar al cetățenilor, deoarece „nu există nimic în ideea simplă a guvernării majorității care să arate că majoritățile vor respecta întotdeauna drepturile de proprietate sau vor menține statul de drept”. De exemplu, James Madison a susținut o republică constituțională cu protecții pentru libertatea individuală, împotriva unei democrații pure, argumentând că într-o democrație pură o „pasiune sau interes comun va fi, în aproape fiecare caz, simțită de majoritatea întregului [… ] și nu există nimic care să justifice motivele pentru sacrificarea partidului mai slab”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, liberalismul clasic a evoluat în liberalismul neoclasic, care a susținut că guvernarea trebuie să fie cât mai mică pentru a permite exercitarea libertății individuale. În forma sa extremă, liberalismul neoclasic a susținut darwinismul social. Drept-libertarianismul este o formă modernă de liberalism neoclasic.

Tipologia credințelor

Friedrich Hayek a identificat două tradiții diferite în cadrul liberalismului clasic, și anume tradiția britanică și tradiția franceză. Hayek i-a văzut pe filozofii britanici Bernard Mandeville, David Hume, Adam Smith, Adam Ferguson, Josiah Tucker și William Paley ca reprezentanți ai unei tradiții care articula credințe în empirism, în dreptul comun și în tradiții și instituții care au evoluat spontan, dar au fost înțelese imperfect. În tradiția franceză se numărau Jean-Jacques Rousseau, marchizul de Condorcet, enciclopediști și fiziocrați. Această tradiție credea în raționalism și uneori arăta ostilitate față de tradiție și religie. Hayek a recunoscut că etichetele naționale nu corespundeau exact cu cele aparținând fiecărei tradiții, de vreme ce îi vedea pe francezii Montesquieu, Benjamin Constant și Alexis de Tocqueville ca aparținând tradiției britanice și britanicii Thomas Hobbes, Joseph Priestley, Richard Price și Thomas Paine ca aparținând tradiției franceze. Hayek a respins, de asemenea, eticheta de laissez-faire ca originară din tradiția franceză și străină de credințele lui Hume și Smith.

Guido De Ruggiero a identificat, de asemenea, diferențe între „Montesquieu și Rousseau, englezii și tipurile democratice de liberalism” și a susținut că există un „contrast profund între cele două sisteme liberale”. El a susținut că spiritul „liberalismului englez autentic” „își construise lucrarea bucată cu bucată fără a distruge vreodată ceea ce fusese construit odată, ci bazându-se pe ea la fiecare nouă plecare”. Acest liberalism „adaptase insensibil instituțiile antice la nevoile moderne” și „se retrăsese instinctiv din toate proclamațiile abstracte de principii și drepturi”. Ruggiero a susținut că acest liberalism a fost contestat de ceea ce el a numit „noul liberalism al Franței” care se caracteriza prin egalitarism și o „conștiință raționalistă”.

În 1848, Francis Lieber a făcut distincția între ceea ce el a numit „libertatea anglicană și galiceană. Lieber a afirmat că „independența în cel mai înalt grad, compatibilă cu siguranța și garanțiile naționale largi de libertate, este marele scop al libertății anglicane, iar încrederea în sine este principala sursă din care își extrage forța”, pe de altă parte, libertatea galiceană „este căutată în guvern […]. [Francezii caută cel mai înalt grad de civilizație politică în organizație, adică cel mai înalt grad de ingerință a puterii publice”.