Teoreticienii democraţiei au identificat o trilemă datorită prezenţei a trei caracteritici dezirabile într-un sistem ideal al democraţiei directe, provocarea fiind coexistenţa simultană a acestora.
Cele trei caracteristici sunt:
1. participarea – participarea largă în procesul de luare a deciziilor de către oamenii care sunt influenţaţi de deciziile respective;
2. deliberarea – discuţii raţionale unde majoritatea punctelor de vedere sunt cântărite în funcţie de argumentele oferite; şi
3. egalitatea – totţii membrii populaţiei pentru care se iau deciziile să aibă şanse egale de a-şi exprima şi a le fi luate în considerare punctele de vedere.
Observaţiile empirice din zeci de studii sugerează că deliberarea conduce la luarea unor decizii mai bune. (Ross 2011, Chapter 3) (Elster 1998, chapter 5) (Even Susan C Strokes in her critical essay Pathologies of Deliberation (Chapter 5 of Elster 1998) concedes there that a clear majority of academics interested in the field agree with this view.) Oricum, cu cât sunt mai mulţi participanţi, cu atât este nevoie de mai mult timp şi bani pentru a se ajunge la o calitate bună a discuţiei cu intervenţii scurte şi la obiect. De asemenea, este dificil pentru fiecare persoană să contribuie substanţial la discuţii în cazul unui număr mare de participanţi. Pentru ca sistemul să respecte principiul egalităţii poliitce, trebuie sau ca fiecare persoană să se implice, sau să se aleagă la întâmplare un eşantion repezentativ de persoane care să ia parte la discuţie.
În definiţia utilizată de specialişti precum James Fiskin, democraţia deliberativă este o formă a democraţiei directe care satisface cerinţele pentru deliberare şi egalitate, dar nu oferă suficiente argumente pentru a implica pe fiecare care doreşte să participe la discuţie. Democraţia participativă, în definiţia lui Fiskin, satisface cerinţele de participare şi deliberare, dar cu costul sacrificării egalităţii – întrucât participarea largă este permisă vor exista arareori duficiente resurse pentru a compensa persoanele care renunţa la activitatea lor pentru a participa la deliberare, şi deci astfel participanţii tind să fie doar aceia cu ineterese puternice în problematică dezbătută, şi deci nu vot fi adesea reprezentativi pentru întreaga populaţie. (Fiskin suggests they may even have been directly mobalised by interest groups or be largely composed of people who have fallen for political propoganda and so have inflamned and distorted opinions.) Fiskin propune în schimb să se folosească eşantioane la întâmplare din care să se selecteze un număr mic dar reprezentativ de persoane din întreaga populaţie. (Fiskin 2011, Chapters 2 & 3.) (Ross 2011, Chapter 3)
Fiskin admite că este posibil să se imagineze un sistem care transcende trilema, dar pentru aceasta este nevoie de reforme foarte radicale pentru integrarea unui astfel de sistem în curentul politic actual. Ca o extensie a acestei problematici, mişcarea Occupy a încercat să creeze un sistem care să satisfacă toate cele trei cerinţe dezirabile simultan, dar cu costul criticilor foarte largi ale sistemului rezultat ca fiind prea lent şi de necontrolat. (Michael Skapinker (2011-11-09). „The Occupy crowd is no match for banks” ((registration required)). Financial Times.) (Laurie Penny (2011-10-16). „Protest by consensus”. New Statesman.) (James Miller (2011-10-25). „Will Extremists Hijack Occupy Wall Street?”. The New York Times.) (Fiskin 2011, Chapters 2 & 3.)
Lasă un răspuns