Recent, regulile epigenetice ale dezvoltării mentale și rolurile lor adaptive au devenit teme de cercetare acceptate pentru biologia evoluționistă. Exemplele de reguli epigenetice sunt de mică importanță pentru filosofii morali, dar ele oferă pietrele de trecere la o bază mai empirică a raționamentului moral.
Un exemplu de regulă epigenetică se referă la constrângerea privind viziunea culorii care afectează evoluția culturală a vocabularului de culoare. Oamenii văd variația intensității luminii (spre deosebire de culoare) așa cum s-ar putea aștepta intuitiv să o vadă. Dacă nivelul iluminării este crescut treptat, tranziția este percepută ca treptată. Dar, dacă lungimea de undă este schimbată treptat, schimbarea nu este percepută ca un continuum. Întreaga gamă de culori este considerată a cuprinde patru culori de bază (albastru, verde, galben, roșu). Baza fiziologică este că există trei tipuri de conuri în retină și patru tipuri de celule în nucleele genetice laterale ale căilor vizuale care duc la cortexul optic.
Un experiment cu vorbitorii nativi din douăzeci de limbi din întreaga lume a demonstrat acest efect. În ciuda originilor independente ale multor limbi termenii plasați împreună se încadrează în patru clustere distincte care corespund culorilor de bază. Foarte puține erau situate în zonele intermediare ambigue.
Un al doilea experiment a dezvăluit apoi forța regulii epigenetice care reglementează această convergență culturală, cu poporul Dani din Noua Guinee avea un vocabular foarte mic de culoare. Un grup de voluntari a fost învățat un nou set de termeni de culoarebazat pe cele patru categorii principale de nuanț, iar al doilea grup a fost învățat un vocabular similar plasat departe de grupurile principale formate din alte limbi. Primul grup de voluntari, cu vocabularul „natural”, au învățat de două ori mai repede decât cei cărora le-au fost date termenii „secundari”, mai puțin naturali.
Ori de câte ori investigarea a abordat alegerea în condiții cât mai libere posibil de influență pur experimentală, subiecții au favorizat în mod automat anumite alegeri față de ceilalți.
Unele dintre aceste prejudecăți epigenetice sunt moderate până la foarte puternice, ca în cazul vocabularului de culoare, altele sunt relativ slabe. Dar toate sunt suficient de marcate pentru a exercita o influență detectabilă asupra evoluției culturale.
Unul dintre cele mai instructive cazuri de prejudecăți adânci este oferit de fobii. Aceste reacții intense sunt foarte ușor dobândite în fața pericolelor antice ale omenirii pentru care regulile epigenetice pot fi de așteptat să evolueze prin selecția naturală. În schimb, fobiile apar foarte rar ca răspuns în cazuri cu adevărat periculoase în viața modernă, pentru care specia umană nu a avut încă timp să se adapteze prin schimbări genetice.
Înțelegerea dezvoltării mentale este încă rudimentară, dar este suficient să se cunoască rezultatele largi ale proceselor complexe, și se dezvoltă constant noi tehnici pentru a explora baza fizică a activității mentale.
Raționamentul moral este de asemenea modelat și constrâns de regulile epigenetice. Biologii și oamenii de știință comportamentali se mișcă direct în acea zonă a experienței umane, producând dictatele de bine și rău. Un exemplu este evitarea incestului surori-frați. Atunci când apar astfel de împerecheri rare, rezultatul este scăderea capacității genetice. Dar această cauză biologică nu este percepută pe scară largă în majoritatea societăților, dar ceea ce cauzează evitarea este o perioadă sensibilă între naștere și aproximativ șase ani. Când copiii din această vârstă sunt expuși unul la celălalt în condiții apropiate, ei nu sunt capabili să formeze legături sexuale puternice în timpul adolescenței sau mai târziu. Inhibarea persistă chiar și atunci când perechile nu au legătură de rudenie și nu sunt încurajați să se căsătorească.
Incestul înrudit este unul dintre cazuri care arată că se poate face o legătură strânsă și formală între evoluția biologică și schimbarea culturală. Modelele de sociobiologie au fost extinse acum pentru a include întregul circuit co-evolutiv, de la genele care afectează direcția schimbării culturale la selecția naturală schimbând frecvențele acestor gene și din nou pentru a deschide noi canale pentru evoluția culturală. Modelele prezic, de asemenea, modelul diversității culturale care rezultă dintr-un anumit genotip distribuit uniform prin speciile umane.
Simulările care utilizează principiile geneticii populației, și metodele derivate din mecanica statistică, se aplică numai celor mai simple forme de cultură. Dar genetica comportamentală și cartografia radionuclid-tomografică a activității creierului dau o idee corectă cu privire la tipul de cunoștințe care este posibil cu creșterea sofisticării în teorie și tehnică. Teoria co- evoluției genelor și a culturii poate fi folosită în continuare pentru a înțelege originea și sensul regulilor epigenetice, inclusiv cele care afectează raționamentul moral.
Pentru a rezuma, există dovezi concrete pentru existența unor reguli epigenetice – constrângeri înrădăcinate în biologia noastră evolutivă care afectează modul în care gândim. Aceste reguli, legate direct de avantajul adaptiv, se extind în sfera morală. Ipoteza moralității ca produs al culturii pure este respinsă de dovezile în creștere ale co-evoluției genelor și culturii.
Argumentarea filosofică bazată pe mai multe informații empirice este necesară pentru a da o explicație completă evoluționistă a fenomenelor de interes. Unele premise morale articulate prin cercetarea etică se află aproape de regulile epigenetice reale.
Sursa: Michael Ruse and Edward O. Wilson, ”Moral Philosophy as Applied Science”, In Philosophy, Vol. 61, No. 236 (Apr., 1986), pp. 173-192
Lasă un răspuns