Memoria – Neuroștiințe cognitive

(Prezentare generală a formelor și funcțiilor memoriei.)

Memoria este capacitatea creierului prin care datele sau informațiile sunt codificate, stocate și recuperate atunci când este necesar.

Memoria este vitală pentru experiențe; constă în păstrarea informațiilor în timp, în scopul de a influența acțiunile viitoare. Dacă nu ne-am putea aminti evenimentele trecute, nu am putut învăța sau dezvolta limba, relațiile sau identitatea personală.

Adesea, memoria este înțeleasă ca un sistem informatic de procesare cu funcționare explicită și implicită care este alcătuit dintr-un procesor senzorial, memorie pe termen scurt (sau de lucru) și memorie pe termen lung. Aceasta poate fi legată de neuron. Procesorul senzorial permite informațiilor din lumea exterioară să fie percepute sub formă de stimuli chimici și fizici și să participe la diferite nivele de concentrare și intenție. Memoria de lucru servește ca procesor de codare și recuperare. Informația sub formă de stimuli este codificată conform cu funcțiile explicite sau implicite de către procesorul de memorie de lucru. Memoria de lucru recuperează, de asemenea, informații din materialul stocat anterior. În cele din urmă, funcția de memorie pe termen lung este de a stoca date prin diferite modele sau sisteme categorice.

Funcțiile explicite și implicite ale memoriei sunt, de asemenea, cunoscute ca sisteme declarative și non-declarative. Aceste sisteme implică intenția deliberată de recuperare și stocare a memoriei sau lipsa acestora.

Memoria declarativă, sau explicită, constă în stocarea și recoltarea conștientă a datelor. În memoria declarativă se află memoria semantică și episodică. Memoria semantică se referă la memoria care este codificată cu semnificație specifică, în timp ce memoria episodică se referă la informația care este codificată de-a lungul unui plan spațial și temporal. Memoria declarativă este, de obicei, procesul primar când se face referire la memorie.

Memoria non-declarativă sau implicită constă în stocarea și amintirea inconștientă a informațiilor. Un exemplu de proces non-declarativ ar fi învățarea sau regăsirea inconștientă a informațiilor prin intermediul memoriei procedurale sau al unui fenomen de amorsare. Amorsarea este procesul de declanșare subminală a răspunsurilor specifice din memorie și arată că nu toată memoria este activată conștient, în timp ce memoria procedurală este învățarea lentă și treptată a abilităților care apare adesea fără o atenție conștientă a învățării.

Memoria nu este un procesor perfect și este afectată de mulți factori. Modalitățile prin care informațiile sunt codificate, stocate și preluate pot fi corupte. Cantitatea de atenție acordată stimulilor noi poate diminua cantitatea de informații care devine codată pentru stocare. De asemenea, procesul de stocare poate deveni corupt prin deteriorarea fizică a zonelor creierului care sunt asociate cu stocarea memoriei, cum ar fi hipocampul. În cele din urmă, recuperarea informațiilor din memoria pe termen lung poate fi întreruptă din cauza degradării în memoria pe termen lung. Funcționarea normală, dezintegrarea în timp și deteriorarea creierului afectează precizia și capacitatea memoriei.

Pierderea de memorie este de obicei descrisă ca uitare sau amnezie.

Neuroștiințe cognitive

Specialiștii în neuroștiințe cognitive consideră memoria ca reținerea, reactivarea și reconstrucția reprezentării interne independente de experiență. Termenul de reprezentare internă implică faptul că o astfel de definiție a memoriei conține două componente: expresia memoriei la nivel comportamental sau conștient și schimbările fizice neuronale. Această din urmă componentă se numește și engramă sau urme de memorie. Unii neurologi și psihologi echivalează în mod greșit conceptul de engramă și memorie, considerând în general toate efectele persistente ale experiențelor ca memorie; alții argumentează împotriva acestei noțiuni că memoria nu există până când nu este revelată în comportament sau gândire.

O problemă crucială în neuroștiințele cognitive este modul în care informațiile și experiențele mentale sunt codificate și reprezentate în creier. Oamenii de știință au obținute multe cunoștințe despre codurile neuronale din studiile de plasticitate, dar majoritatea acestor cercetări s-au concentrat pe învățarea simplă în circuite neuronale simple; este mult mai puțin clar despre schimbările neuronale implicate în exemple mai complexe de memorie, în special memoria declarativă care necesită stocarea faptelor și evenimentelor. Zonele de convergență-divergență ar putea fi rețelele neuronale unde amintirile sunt stocate și preluate. Având în vedere că există mai multe tipuri de memorie, în funcție de tipurile de cunoștințe reprezentate, mecanismele care stau la bază, funcțiile proceselor și modurile de achiziție, este posibil ca diferitele zone ale creierului să susțină sisteme de memorie diferite și să fie în relații reciproce în rețelele neuronale: ”componentele de reprezentare a memoriei sunt distribuite pe scară largă în diferite părți ale creierului, mediate de mai multe circuite neocortice”.

• Codificarea. Codificarea memoriei de lucru implică apariția neuronilor individuali induși de intrarea senzorială, care persistă chiar după dispariția senzorilor. Codificarea memoriei episodice implică schimbări persistente în structurile moleculare care modifică transmisia sinaptică între neuroni. Exemple de astfel de modificări structurale includ potențarea pe termen lung sau plasticitatea dependentă de temporizarea vârfurilor. Persistența în memoria de lucru poate îmbunătăți modificările sinaptice și celulare în codificarea memoriei episodice.
• Memoria de lucru. Studiile recente privind funcționalitatea imaginilor au detectat semnale de memorie de lucru atât în ​​lobul temporal medial, în zona creierului puternic asociat cu memoria pe termen lung, cât și în cortexul prefrontal, sugerând o relație puternică între memoria de lucru și cea pe termen lung. Cu toate acestea, semnalele de memorie mult mai active observate în lobul prefrontal sugerează că acest domeniu joacă un rol mai important în memoria de lucru decât ​​lobul temporal medial.
• Consolidarea și reconsolidarea. Memoria pe termen scurt este temporară și supusă unei perturbări, în timp ce memoria pe termen lung, o dată consolidată, este persistentă și stabilă. Consolidarea memoriei pe termen scurt în memoria pe termen lung la nivel molecular implică probabil două procese: consolidarea sinaptică și consolidarea sistemului. Primul implică un proces de sinteză a proteinei în lobul temporal medial, în timp ce acesta din urmă transformă memoria dependentă de ​​lobul temporal medial într-o memorie independentă de ​​lobul temporal medial de-a lungul anilor. În ultimii ani, o astfel de dogmă de consolidare tradițională a fost reevaluată ca rezultat al studiilor privind reconsolidarea. Aceste studii au arătat că prevenirea după recuperare afectează recuperarea ulterioară a memoriei. Studiile noi au arătat că tratamentul post-recuperare cu inhibitori de sinteză a proteinelor și mulți alți compuși pot conduce la o stare amnetică. Aceste constatări privind reconsolidarea se potrivesc cu dovezile comportamentale că memoria recuperată nu este o copie exactă a experiențelor inițiale, iar amintirile sunt actualizate în timpul recuperării.