La prima vedere, pare destul de clar că relativitatea generală (RG) oferă motive serioase pentru conceperea spațiului-timp în ceea ce privește realismul structural ontic (RSO). Conform RSO, spațiu-timpul este o structură fizică în sensul unei rețele de relații fizice între obiectele fizice care nu posedă o identitate intrinsecă independent de relațiile în care se află. Unul dintre principalele argumente în favoarea unei astfel de metafizici a RSO a spațiului și timpului este că această poziție poate lua în considerare în mod semnificativ caracteristicile RG fundamentale ale invarianței diffeomorfismului și independenței de fond.
Conform înțelegerii RSO, un diffeomorfism activ nu înseamnă să reprezinte o situație distinctă din punct de vedere fizic, deoarece punctele spațio-temporale nu posedă nicio proprietate fizică calitativă, nicio identitate intrinsecă bazată pe o atitudine primitivă dincolo de relațiile fundamentale inertio-gravitaționale și spațio-temporale în care stau. În special, RSO dizolvă argumentul privind gaura: în acest cadru nu este nici măcar posibil să se formuleze acest argument într-o manieră semnificativă din punct de vedere fizic, deoarece chiar formularea lui necesită să ia în considerare punctele spațiu-timp independent de proprietățile lor gravitaționale și metrice. În alți termeni, echivalența fizică a modelelor RG difeomorfe, uneori numită echivalență Leibniz, este codată direct în interpretarea RSO a spațiu-timpului. În special, invocarea simetriei metricei (izometrie) nu contestă această interpretare; în astfel de cazuri particulare, proprietățile metrice nu mai disting (absolut) punctele spațio-temporale, însă această caracteristică, care este comună în domeniul cuantic, este în mod firesc interpretată în cadrul RSO.
Într-un mod analog, localizarea cu privire la punctele (sau regiunile) spațio-temporale concepute în cadrul RSO implică o localizare dinamică și independentă de fundal, deoarece punctele spațio-temporale se caracterizează prin proprietățile lor dinamice (relaționale) gravitaționale și metrice (care sunt legate de distribuția impulsului energetic prin ecuațiile câmpului Einstein), astfel încât localizarea este difeomorfismul invariant (în special, RSO poate fi înțeles aici ca o codificare a procedurii Bergmann-Komar pentru a construi inversarea gauge, adică difeomorfism invariant, observabile în RG). O astfel de localizare dinamică codifică bine caracteristica RG a independenței de fond înțeleasă în sensul că nu există o descompunere fixă unică a metricei într-o parte inerțială (non-dinamică) plus o parte gravitațională (dinamică).
Această prezentare a RSO despre spațiu și timp arată că RSO poate beneficia în mod clar de sprijinul fizic al RG. În special, RSO aduce în prim plan calea ieșire din argumentul privind gaura (echivalența Leibniz) pe care majoritatea filosofilor și fizicienilor implicați în dezbatere o susțin (pe legătura dintre RSO și pozițiile substantiviste și relaționiste care susțin echivalența Leibniz). Totuși, se pare că lucrurile devin mai puțin clare odată ce începem să detaliem în detaliu conceptul RSO de spațiu-timp. Există două preocupări principale. Prima se învârte în jurul următoarei întrebări: în ce măsură descrierea RG a spațiului-timp (și a câmpului gravitațional) și înțelegerea de mai sus a invarianței difeomorfismului (și a independenței de fond) implică într-adevăr un angajament față de RSO cu privire la spațiu-timp? A doua se referă la implicațiile metafizicii RSO a spațiu-timpului pentru dezbaterea tradițională dintre substantivism și relaționalism.
Sursa: Vincent Lam, Michael Esfeld, The Structural Metaphysics of Quantum Theory and General Relativity
Lasă un răspuns