Home » Articole » Articole » Societate » Filozofie » Neo-kantienii și relativitatea specială

Neo-kantienii și relativitatea specială

Immanuel KantÎn universitățile imperiului timpuriu în Germania, Weimar, filosofia lui Kant, în special a diferitelor școli neo-kantiene, păstrează mândria locului. Dintre acestea, Școala Marburg din Hermann Cohen și Paul Natorp, inclusiv studentul lui Cohen, Ernst Cassirer, au manifestat un interes special în filosofia științelor fizice și a matematicii. Cu toate acestea, înainte de teoria generală a relativității (1915-1916), filosofii kantieni au acordat teoriei relativității o mică atenție. Acest lucru poate fi văzut în două mari lucrări Marburg apărute în 1910, Substanzbegriff și Funktionsbegriff ale lui Cassirer și Die Logischen Grundlagen der Exakten Wissenschaften de la Natorp. Ambele cărți se conformează modificării caracteristice a lui Marburg, care a extins considerabil domeniul de aplicare al logicii transcendentale a lui Kant, aducând sub „gândire pură” sau „forme intelectuale” ceea ce Kant a separat în mod deosebit într-o distincție între facultatea pur sensibilă și facultățile active de înțelegere și motivul. Bineînțeles, această tendință revizionistă transformă în mare măsură sensul sensului estetic transcendental al lui Kant și, cu el, convingerea lui Kant că spațiul și timpul erau forme a sensibilității sau a unor intuiții pure a priori și, de asemenea, conturile sale de aritmetică și geometrie. Cassirer, aproximativ zece ani mai târziu, a văzut chiar teoria generală a relativității ca o confirmare izbitoare a principiilor fundamentale ale idealismului transcendental. În 1910, însă, discuția scurtă, dar difuză a lui Cassirer despre „problema relativității” nu menționează nici principiul relativității, nici postulatul luminii, nici numele lui Einstein, Lorentz sau Minkowski. Mai degrabă se pune problema dacă spațiul și timpul sunt agregate ale impresiilor senzoriale sau ale formelor intelectuale independente (gedankliche). După ce a decis în favoarea celor din urmă, Cassirer continuă să argumenteze cum și de ce aceste presupoziții matematice ideale sunt în mod necesar legate de noțiunile empirice măsurabile ale spațiului, timpului și mișcării.

Tratamentul lui Natorp, deși de aproape șase pagini, este mai detaliat. În mod revizionist, principiul relativității „Minkowski (sic)” a fost salutat ca fiind mai consecvent (evitând absolutismul newtonian) prin distincția dintre conceptele transcendentale ideale, pur matematice ale spațiului și timpului și măsurile fizice relative ale spațiului si timpul. Relativizarea măsurătorilor de timp, în special, a arătat că Kant, după ce a fost șters de eroarea psihologică a intuiției pure, a susținut corect că timpul nu este un obiect de percepție. Natorp a mai susținut că din această relativizare a urmat faptul că evenimentele sunt ordonate, nu în raport cu timpul absolut, ci numai ca fenomene determinate în mod legal în relația reciprocă temporală reciprocă, o versiune a relaționismului leibnizian. În mod similar, postulatul de lumină a avut o semnificație dublă în concepția Marburg a științei naturale. Pe de o parte, uniformitatea vitezei luminii, considerată o presupoziție empirică a tuturor măsurătorilor spațiului și timpului, a reamintit că determinările absolute ale acestor măsuri, care nu pot fi atinse în știința naturală empirică, ar necesita o obligație absolută corespunzătoare. Mai mult, ca o viteză limită superioară pentru procesele fizice, inclusiv forța gravitațională, postulatul luminos a eliminat „absolutismul misterios” al acțiunii newtoniene la distanță. Natorp a considerat cerința de invarianță a legilor naturii cu privire la transformările Lorentz ca „poate cel mai important rezultat al anchetei lui Minkowski”. Cu toate acestea, se spune puțin despre acest lucru și există o oarecare confuzie cu privire la aceste transformări și la cele galileene pe care le înlocuiesc; cele dintâi sunt văzute ca a lărgirea (Erweiterung) a vechii presupuneri a invarianței mecanicii newtoniene pentru o mișcare translațională sau circulară (zirkuläre) a coordonatelor lumii.

El a concluzionat cu observația că apariția unor geometrii non-euclide și multidimensionale în fizică și matematică trebuie înțelese doar ca „instrumente valoroase în tratarea problemelor speciale”. În sine, ele nu oferă nici o perspectivă nouă asupra sensului logic (transcendental) și a solului conceptelor transcendentale și pur matematic determinate ale spațiului și timpului; cu atât mai puțin necesită abandonarea acestor concepte.

Sursa: Ryckman, Thomas A., „Early Philosophical Interpretations of General Relativity”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Spring 2018 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = <https://plato.stanford.edu/archives/spr2018/entries/genrel-early/>.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *