Există trei direcții principale ale Progresionismului.
Cel francez presupunea o urcare ascendentă spre o lume mai bună – politic, social, moral – în care rațiunea domină emoția (mai ales emoția religioasă). Forța principală de cauzalitate este intelectul uman rațional, iar știința (inclusiv tehnologia) funcționează atât ca model pentru Progres, cât și ca mecanism care generează Progres.
Britanicii au avut tendința de a pune mult mai mult accentul pe forțele economice. Pentru ei, în special, jocul liber al forțelor pieței era important. Concurența nu era doar un fapt, ci o condiție necesară.
Germanii erau idealiști. Pentru ei, istoria are un flux natural ascendent. În activitatea unora, ca Hegel, rolul unui fel de spirit al lumii este mai explicit. În lucrarea altora, precum Marx și Engels, astfel de forțe nemateriale sunt mai puțin evidente.Toate programele Progresului sunt teleologice (în cele din urmă direcționate) într-un anumit sens, versiunea germanică nu face decât să accentueze acest lucru mai mult decât majoritatea. Uneori această inevitabilitate, acest determinism, este făcut destul de explicit, ca de exemplu într-o faimoasă frază din introducerea lui Das Kapital: „Țara care este mai dezvoltată din punct de vedere industrial arată doar imaginea propriului viitor „(Marx).
Ideile privind Progresul provenind dintr-o țară au fost susceptibile de a influența o altă țară. Mill a fost influențat de Comte. Carlyle a citit și a fost mutat de germani, la fel ca și istoricii anglicani și Whewell.
Pragmatismul american, în ciuda imaginii sale canonice, de comuniune, a avut o puternică caracteristică a optimismului romantic, desenat în parte cel puțin de la Naturfilosof. Pentru Peirce, natura se mișcă teleologic spre scopuri și acestea se opun în mod violent individualizării reductiviștilor „Evangheliei lăcomiei” laissez-faire. Mai degrabă: „Progresul provine de la fiecare individ care îți îmbină individualitatea cu simpatia față de vecinii săi”. Sentimente înrudite pot fi găsite în scrierile lui William James, deoarece el a lucrat pentru propria sa viziune distinctivă de mântuire. Pentru americanul mediu, ideea că Dumnezeu nu stă în spatele acestei țări ar fi părea nu doar eretică, ci absurdă. Aici dihotomia Progres/Providență a colapsat. „Progresul rasei umane este stabilit prin legi imuabile ca natura lui Dumnezeu. Fidelitatea omului o poate grăbi; vărsarea omului îl poate întârzia, dar Providența divină și-a decretat o anumită problemă „(Wagar 1972)
Ce a dus la declinul acestei credințe, la acest optimism în puterile rațiunii sau la forțele economiei sau la inevitabilitatea istoriei lumii? Un număr de factori erau nemijlociți. Cea mai evidentă, Războaiele Mondiale. În Marea Britanie, la începutul anilor 1870 a existat un sentiment de dezamăgire. În sine, progresul comparativ nu implică Progresul absolut, însă filosofia britanică a că așa va fi. Construiți motoare cu aburi mai mari și mai bune și toate acestea vor conduce la o economie și o societate îmbunătățită.
Dacă lucrurile nu merg bine atunci Progresul absolut este amenințat. Este adevărat că, chiar dacă se produce un declin, poate exista o speranță de inversare, deoarece oamenii își redefinesc scopurile. În ultimul trimestru al secolului 19 au apărut depresiuni agricole și industriale în Marea Britanie. Imperialismul a fost o soluție, dar nu fără probleme. Militarismul a fost la fel de un simptom al declinului ca semn al progresului.
După primul război mondial, această perspectivă sumbră a devenit obișnuită. Chiar și optimistii naturali și-au pierdut credința. A apărut totalitarismul erei naziste, Revoluția Rusă, apoi Stalin.
În 1940 teologul Reinhold Niebuhr scria: „Istoria nu avansează fără catastrofă, fericirea nu este garantată de înmulțirea confortului fizic, armonia socială nu este ușor creată de mai multă inteligență, iar natura umană nu este la fel de bună sau de inofensivă așa cum se presupunea”
Apoi Războiul Rece, bomba atomică, criza populației mondiale, exploatarea non-stop și poluarea resurselor naturale. Dar nu toată lumea din acest secol a negat posibilitatea și speranța Progress. Unul dintre cei mai mari entuziaști pentru Progress era teologul/paleontologul francez Pierz Teilhard de Chardin. Amestecând știința și religia într-o sinteză a înfuriat autoritățile catolice, dar a încântat și a inspirat o bandă fanatică de adepți. Teilhard (1955) a susținut că întreaga viață, și chiar materia, face parte dintr-un proces de dezvoltare ascendent. Printre criticii creștini contemporani ai lui Progress, Ioachim de Flora a devenit antihrist (Wagar 1972). Populația generală crede că vin timpuri mai bune. Progresul este o speranță de mult uitată, în special pentru cei pentru care religia nu mai oferă o imagine globală a lumii, sau trăiesc într-o cultură ca America, unde a existat o tradiție de amestec de Progres și Providență. Nu esteimposibil ca oamenii de azi să creadă în Progress. Este vorba doar de apăsarea butoanelor corecte și de a da motive urgente și convingătoare.
(Sursa: Michael Ruse: Monad to Man – The Concept of Progress in Evolutionary Biology)
Lasă un răspuns