Definiția morții (Ce este moartea?)

Sursa: Omelianchuk, Adam and David DeGrazia, „The Definition of Death”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Fall 2026 Edition), Edward N. Zalta & Uri Nodelman (eds.), https://plato.stanford.edu/archives/fall2026/entries/death-definition/. (Rezumat)

 

Articolul din Stanford Encyclopedia of Philosophy, revizuit substanțial la 10 iulie 2026, examinează dificultățile filosofice, medicale, juridice și etice implicate în definirea morții. Problema cuprinde două întrebări principale: ce este moartea unei ființe umane și cum putem stabili că aceasta s-a produs. Prima întrebare este conceptuală sau ontologică, iar răspunsurile posibile definesc moartea, de exemplu, ca încetarea ireversibilă a funcționării integrate a organismului ori ca pierderea definitivă a statutului de persoană. A doua întrebare este epistemologică și privește criteriile fiziologice și testele clinice prin care medicii constată decesul. În fundal se află și problema influenței pe care considerentele morale și practice, inclusiv transplantul de organe, ar trebui să o aibă asupra definiției morții.

Timp de secole, moartea era identificată prin absența reacțiilor, respirației și pulsului, deoarece funcțiile creierului, inimii și plămânilor încetau într-o succesiune rapidă și aparent inseparabilă. Apariția ventilației mecanice în anii 1950 a făcut însă posibilă menținerea circulației și a altor funcții corporale după distrugerea gravă a creierului. Astfel a apărut întrebarea dacă un pacient ventilat artificial, cu inimă funcțională, dar fără activitate cerebrală relevantă, este viu sau mort. Raportul unei comisii de la Harvard din 1968 a propus „coma ireversibilă”, denumită ulterior moarte cerebrală, drept un nou criteriu al morții. Necesitatea opririi tratamentelor inutile și dezvoltarea transplantului de organe au contribuit decisiv la introducerea acestui criteriu, dar au alimentat și suspiciunea că definiția morții ar putea fi adaptată unor interese medicale sau sociale.

Definirea morții depinde mai întâi de ceea ce considerăm că moare: organismul biologic, persoana sau mintea întrupată. Dacă omul este în esență un organism, moartea trebuie explicată prin pierderea organizării sale biologice. Dacă identitatea umană depinde de continuitatea psihologică, moartea poate fi asociată cu dispariția definitivă a conștiinței. Articolul distinge și între conceptul filosofic al morții, criteriul juridico-medical folosit pentru constatarea ei și testele clinice concrete. O altă dificultate este sensul „ireversibilității”. O funcție poate fi imposibil de restabilit în mod fizic, imposibil de restabilit cu mijloacele disponibile sau poate să nu fie restabilită deoarece pacientul a refuzat resuscitarea. Din acest motiv, unii preferă noțiunea de „încetare permanentă”: funcția nu revine spontan și nu se va interveni pentru restabilirea ei, chiar dacă o asemenea intervenție ar fi teoretic posibilă.

O dispută înrudită privește caracterul morții: este ea un eveniment precis sau un proces gradual? Din perspectiva biologică, organele și țesuturile încetează să funcționeze în momente diferite, astfel încât trecerea de la viață la moarte poate semăna cu trecerea lentă de la zi la noapte. Medicina și dreptul au însă nevoie de un moment determinat în care se schimbă statutul pacientului. Susținătorii concepției evenimențiale disting între procesul de a muri, momentul morții și descompunerea ulterioară a corpului, afirmând că organismul ca întreg poate muri chiar dacă anumite celule sau organe continuă temporar să funcționeze.

Abordarea neurologică are mai multe variante. Criteriul „creierului întreg” definește moartea drept încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor întregului creier, inclusiv ale trunchiului cerebral. Justificarea tradițională susține că creierul asigură unitatea integrată a organismului, coordonând respirația spontană, tensiunea arterială, temperatura și reglarea hormonală. Criticii observă însă că unele persoane declarate în moarte cerebrală continuă să manifeste homeostazie, vindecarea rănilor, reacții la infecții și anumite funcții endocrine. În plus, examenele clinice nu verifică efectiv toate funcțiile cerebrale. Varianta centrată pe trunchiul cerebral pune accentul pe pierderea definitivă a conștiinței și a capacității de a respira spontan, dar este criticată pentru posibilitatea unor funcții cerebrale reziduale.

Abordarea „creierului superior” identifică moartea cu pierderea ireversibilă a capacității de conștiință. Potrivit acesteia, persoana încetează să existe atunci când nu mai poate avea nicio experiență subiectivă, chiar dacă organismul respiră spontan și își menține circulația. Această perspectivă este atractivă pentru teoriile psihologice ale identității personale, dar ar conduce la declararea ca morți a unor pacienți aflați în stare de veghe fără răspuns sau în comă ireversibilă. În plus, progresele neurologiei au arătat că diagnosticarea definitivă a absenței conștiinței este dificilă, iar riscul rezultatelor fals pozitive face criteriul impracticabil și neacceptat juridic.

Alternativa strict circulatorie și respiratorie susține că moartea apare numai după încetarea ireversibilă a circulației, respirației și capacității organismului de a-și restabili echilibrul intern. Avantajul său este certitudinea biologică mai mare, dar stabilirea ireversibilității poate necesita așteptarea semnelor de răcire, rigidizare sau descompunere. Adoptarea acestui criteriu ar întârzia sau ar împiedica multe transplanturi, deoarece organele s-ar deteriora înainte de constatarea sigură a decesului.

În final, articolul ia în considerare posibilitatea ca moartea să nu poată fi definită printr-un singur set de condiții necesare și suficiente. Ea ar putea fi un „concept-cluster”, alcătuit din caracteristici precum absența conștiinței, respirației spontane și bătăilor inimii, pierderea integrării corporale, imobilitatea și degradarea fizică. Diferitele cazuri ar prezenta asemănări de familie, fără ca o singură trăsătură să fie decisivă în toate situațiile. Concluzia generală este că o definiție unică, pur biologică sau pur psihologică, este greu de obținut, deoarece moartea se află la intersecția dintre realitatea biologică, identitatea personală, valorile sociale, practica medicală și normele juridice și morale.