Omul proprietate şi omul proprietar

Petru Ababii

Email: petruababii47@gmail.com

s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova

Noţiunile proprietate şi proprietar sunt înrudite nu numai din punct de vedere lexical, dar prin însăşi conţinutul, sensul şi rădăcina care le determină semnificaţia. Ca componentă a Naturii omul este în acelaşi timp şi proprietate şi proprietar, adică proprietate a Naturii şi proprietar al cotei părţi din Natură în măsura în care acest lucru îi este în puteri. Concomitent în această situaţie de proprietar al unor bunuri naturale, el este proprietar şi asupra propriei fiinţe în ipostaza de aşa numitul proprietar de sine. Fiind proprietar de sine omul devine automat şi proprietar al cotei părţi din Natură care este echivalentul său în bunurile Ei, făcându-se astfel un dublu proprietar: proprietar de sine şi proprietar asupra unor lucruri ale Naturii. În acest fel Homo Sapiens capătă o semnificaţie importantă în relaţia dintre mulţimea de lucruri şi propria persoană.

Însă el este proprietar pe sine datorită faptului, că este singur în postura de proprietate a Naturii – fapt ce minimalizează rolul său în determinarea a ceea ce am putea numi capacitatea sa de fi stăpân pe Natură – situaţie ce semnifică, că Ea, în cele din urmă, îi influenţează soarta în mod hotărâtor. De aceea omul în totalitatea activităţii sale va depinde de legile Naturii mai mult decât îi oferă dependenţa faţă de sine în postura sa de proprietar de sine. Altfel spus, omul poate fi proprietar al Naturii numai în măsura în care îi permite calitatea sa de proprietate a Ei, dar nu şi în măsura în care el ar fi vrut să fie în atare rol. Ceea ce trece cu semnul plus peste această normă este negat de aceleași legi ale Naturii, care îi determină calitatea de proprietate, dar şi de proprietar în cadrul stabilit de ele. Dincolo de aceste limite el devine un proprietar fictiv al Naturii.

Reieșind din aceste amănunte îl putem considera pe om un proprietar provizoriu ce-şi păstrează această calitate numai atâta timp cât este proprietate a Naturii, adică atâta timp cât este în viaţă. Este de la sine înţeles, că relaţia dintre om şi Natură va fi benefică (echilibrată) atâta  cât capacităţile pe care i le oferă calitatea sa de proprietate a Naturii şi proprietar de sine nu vor devansa posibilităţile limitate pe care i le pune la dispoziţie această dublă ipostază a sa aflată sub directa influenţă a legilor Naturii – a acelor posibilităţi pe care i le dă prin proprietatea Ei care este însuşi omul. În astfel de caz, un astfel de om nu va fi un prieten şi ocrotitor, ci un violator periculos al Ei. Se întâmlă acest lucrui, pentru că omul nu conştientizează adevărul potrivit căruia calitatea sa de proprietar de sine şi proprietar asupra lucrurilor Naturii se datorează faptului, că el singur este proprietate a Ei, şi nu doar proprietar de bunuri naturale. Oglinda în  care trebuie să se privească pentru a se recunoaşte drept ce semnificaţie are, de fapt, este dublă, adică cu două suprafeţe aflate faţă în faţă în care imaginea sa se suprapune, din care motiv se şterg caracterele ce-i determină starea prin fracturarea luminii diurne care trebuie să-i scoată în relief configuraţia. Aceste două feţe ale aceleiași oglinzi sunt calităţile sale de dublu proprietar: proprietar de sine şi proprietar pe unele bunuri ale Naturtii. Astfel el îşi face falsa impresie că are de două ori dreptul de a fi încrezut că poate fi numai proprietar, pe când el este doar în consecinţă dar nu în primordial, adică creat şi nu creator. Altfel spus, omul este proprietar pentru că la rându-i este proprietate. Credinţa sa fermă că poate fi numai proprietar fără nici un fel de responsabilitate faţă de această calitate îl sărăceşte din punct de vedere spiritual .

El nu mai poate fi numit om integru, pentru că este sigur pe sine numai în postura de proprietar de bunuri, dar nu şi în postura de proprietate a Naturii. Ori, numai conştientizarea ipostazei sale de proprietate îi dă discernământ să considere, că este creat şi nu creator – creat de sufletul său ce-şi are echivalentul în puterile Naturii  toate aparţinând de Divinitate. De aceea un astfel de om va fi sărac sufleteşte. Nu este îndeajuns de a expune simplist lucrurile în aspectul lor negativ, în deosebi în cazul relaţiei omului cu Natura, ci de a descifra legea ce stă la baza ei. Fără însă a înţelege aceste lucruri, şi fără a trage concluziile necesare este imposibil ca omul să-şi facă un principiu de călăuzire în activitatea sa sistematică faţă de sine, precum şi faţă de ecosistemul din care face parte. Atare străduinţe vin să aducă lumină în rezolvarea problemelor ridicate de ecologia sistematică şi de sistem, fenomenele cărora se interpătrund funcţional într-o simbioză benefică care se numeşte Natură. Principiul va consta în aceea, că omul va trebui să ia de la Natură numai atât cât este echivalentul cotei părţi din Ea care este el singur ca proprietate a Ei şi nu în calitatea orgoliului său de proprietar – fapt care fiind tradus în acţiune înseamnă măsură, măsură şi iarăşi măsură – toate componente constitutive ale aceea ce numim austeritate.

În toate cazurile când omul nu ascultă de regulile acestui principiu şi întrece măsura   este readus la normalitate, fiind cel care în definitiv pierde prin jertfe inutile de toate felurile însoţite  de multă suferinţă. De aceea este necesar la început ca el să se cunoască pe sine în amănunţit pentru a fi demn de investiţia făcută de Natură (Dumnezeu) în fiinţa sa. Ideea de bază a acestui concept are, de fapt, o importanţă imensă în special în ceea ce priveşte problemele şi toate relele legate de ele, care se nasc din atitudinea greşită a individului uman faţă de proprietate din punctul de vedere al aspectului economic şi social, ce ţin de distribuţia echitabilă a bunurilor materiale al căror producător este. Pentru a le pătrunde însă, este nevoie de o radiografiere amănunţită a complexităţii ei, dar în primul rănd, şi de o înţelegere corectă a subtilităţilor relaţiilor care există între el ca proprietate a Naturii, şi el ca proprietar de sine, dar şi ca proprietar provizoriu de bunuri materiale, făcând abstracţie de toate teoriile economice cunoscute până în prezent, de data aceasta abordate în lumina unor concepţii complet noi bazate pe ideea de principiu vehiculată aici – temă ce poate fi abordată amănunţit doar în paginile altor publicaţii specializate.

Mijloacele de producţie fac parte din aceleași bunuri materiale naturale din care cauză corect ar fi să spunem despre accesul inegal al oamenilor la ele pe care Natura le oferă.  Reieșind din principiul, că oamenii sunt în primul rând proprietăţi ale Naturii, ei devin în mod egal de aceeași importanţă pentru Ea în sensul că au dreptul numai la cota parte a semnificaţiei fiecăruia ca proprietari egali (pentru că oamenii sunt egali în faţa ei ca proprietăţi) ai bunurilor materiale naturale, inclusiv deci, şi asupra mijloacelor de producţie indiferent de caracterul, forma şi destinaţia lor, fapt care însă nu le permite să le folosească în mod disproporţionat.

În esenţă individul poate fi proprietar asupra unui produs natural numai în măsura în care  se regăseşte în el (este pentru el proprietate) ca proprietate. Din acest motiv nimeni în mod arbitrar nu se poate considera proprietar mai mare decât semenii săi pe aceste bunuri, indiferent de mărimea capacităţilor lor de a le preface în mijloace de producţie, căci în definitiv ele apaţin Naturii ca produse ale Ei, şi nu lor care sunt la rândui proprietăţi cei aparţin. Într-adevăr capacitatea oamenilor de a modifica bunurile naturii sunt diferite, lucru ce demonstrează numai capacitatea lor de a se schimba /dezvolta, dar nu şi capacitatea de a schimba în esenţă Natura cu toate legile Ei care le domină pe toate.

Când ei modifică bunurile Naturii, transformându-le în mijloace de producţie o fac numai în formă, dar nu şi în esenţa lor primordială care se supune legilor nu de ei elaborate. Şi când spun despre dezvoltarea lor am în vedere tocmai atingerea unei conştiinţe avansate, care să pună la bază ideea că sunt creaţi şi nu sunt creatori – fapt în stare să le dea posibilitatea să folosească avantajele pe care le oferă Natura de a fi şi proprietari nu în dauna,  ci spre ocrotiera Ei, precum şi perfecţionarea lor în limitile pe care la are calitatea lor de proprietăţi pentru Ea. Ori, prin calitatea oamenilor de a fi proprietăţi, Natura îi înzestrează cu capacităţi diferite pentru a se dezvolta, dar nu pentru a o influența (dezvolta) pentru că ea este atât de vastă şi puternică, încât nimic ce face parte din Ea nu este în stare să facă acest lucru. Astfel ajungem la concluzia că Natura dă posibilitate fiecărei componente a Ei să se dezvolte astfel diversificându-și formele prin care se manifestă,  şi nicidecum modificându-şi esenţele (Legile). Deci, toate în Natură inclusiv omul stau sub controlul Legilor Ei, şi nicidecum al unor norme limitate mereu în stare de modificare ce iau naştere în interiorul elementelor constitutive aflate permanent în schimbare, evaluând de data aceasta din interior.

Atunci când omul îşi asumă dreptul de a fi proprietar asupra unui bun natural transformat în mijloc de producţie fără a depune nici un efort devine automat un proprietar fals şi nedrept, precum şi un violator al Legilor Naturii. De aceea indivizii care capătă calitatea de proprietari prin intermediul altor oameni sunt într-un fel şi proprietari ai acestor oameni, devenind astfel exploatatori (paraziţi). Problema exploatării omului de către om este veche de când lumea. Modalităţile apariţiei exploatatorilor şi exploataților a fost îndeajuns tratată şi descifrată pe parcursul istoriei (să vedem numai lucrările lui Marx şi Engels precum şi a altor nenumăraţi cercetători şi teoreticieni). Însă rezolvarea dilemei apărută în rezultatul imposibilităţii rezolvării multiplelor probleme ridicate de către exploatarea omului de către om aşa şi rămâne fără rezultat. Cred că ea îşi poate găsi descifrarea corectă în înțelegerea corectă a principiului de fond al cărui conţinut şi sens îl găsim în relaţiile care există între om ca proprietate a Naturii şi concomitent proprietar al bunurilor Naturii  şi însăşi Natura.

Ideea esenţială a acestui principiu constă în faptul, că omul poate fi proprietar şi proprietate numai pe parcursul vieţii, perioadă în care-şi poate exercita influenţa asupra Naturii şi în care concomitent este inflenţat de Ea  în calitatea sa de proprietate ce-i aparţine. Altfel spus el îşi poate păstra aceste calităţi temporar, fără dreptul de a le transmite prin moştenire. Urmaşii vor avea dreptul de a fi proprietari numai în măsura în care-şi vor exercita funcţia strict persoanlă de proprietăţi ale Naturii, şi inclusiv, prin urmare, în consecinţă şi de proprietari ai cotei părţi din Ea.  Pe motiv că omul nu conştientizează corect, şi deci nu acţionează în rezultat la fel de corect, dreptul de a fi în postura sa de proprietar concomitent cu aceea de a fi şi proprietate se trag toate inegalităţile şi relele acestei lumi – concentrarea capitalului (bunurilor) la un pol social minoritar şi micşorarea lui (lor) pe tot atât la restul corpului social..

Astfel aplicarea acestei idei în viaţă ne indică clar, că omul nu trebuie să fie proprietar pe bunuri dacă nu-şi aplică direct şi necondiţionat capacităţile sale pentru producerea lor sau a mijloacelor de producţie, rămânând numai proprietar de sine şi proprietate a Naturii. Astfel nici un om nu trebuie să primească dreptul de proprietate prin moştenire afară de dreptul de proprietate asupra fondului locativ, căci el este agonisit încă în perioada în care urmaşii deveneau membrii cu drepturi depline asupra fondului locativ la apariţia căruia şi-au depus şi ei parţial eforturile. Fiind implementate aceste concepte în realitate se va putea înlătura exploatarea omului de către om.

Indiferent în ce sferă de producţie ar lucra, omul trebuie să fie considerat de iure şi de facto proprietar asupra mijloacelor de producţie şi asupra bunurilor materiale la apariţia cărora îşi aduce direct contribuţia, primind cota parte a ceea ce i se cuvine din echivalentul însumat al lor. În fruntea colectivului trebuie să stea o persoană cu funcţii manageriale şi administrative aleasă prin consens, care să se considere şi ea proprietar, dar nu direct, ci indirect pe bunurile comune, primind însă o recompensă mărită pusă în acord cu deciziile membrilor lui,  mărimea dreptului de proprietate fiind echivalentă cu mărimea mărită a recompensei primite pentru funcţia respectivă cu scopul de al cointeresa să activeze cu interes sporit pentru buna funcţionare a întreprinderii respective şi acumularea bunului comunitar.

Echivalentul mărimii remunerării sale însă nu trebuie să întreacă niciodată echivalentul însumat al tuturor celorlalţi proprietari – lucru care se întâmplă frecvent în societăţile actuale ale exploatatorilor şi exploataților. În cazul când un proprietar iese din câmpul muncii, el trebuie să-şi piardă automat calitatea de proprietar asupra bunurilor şi mijloacelor de producţie, rămînând însă să primească o cotă parte stabilită de colectivul de muncă prin care să-i fie asigurat strictul necesar pentru existenţă şi nu mai mult. Noul angajat prin urmare tot în mod automat va deveni proprietar cu drepturi depline asupra mijloacelor de producţie şi bunurilor colective. Numai astfel vor căpăta dreptul de acces cât de cât echilibrat (egal) toţi indivizii corpului social indiferent de categoria socială din care fac parte. Venitul comunitar în acest mod va putea fi distribuit cât de cât în mod egal în cantitatea care să-i asigure fiecăruia un trai decent,  stabilindu-se astfel o nouă orânduire socială mai echitabilă şi mai corectă, care prin caracterul ei nu este nici comunistă nici capitalizată, ci una de natură creştină. În cazul când persoana cu atribuţii administrative nu-şi îndeplineşte bine funcţiile ea poate deveni proprietar direct asupra bunurilor colective, trecând să muncească concret în terţe alte funcţii, pierzându-şi astfel adaosul remunerării de care a avut parte, iar în locul ei să fie aleasă alta. Indivizii umani care vor rămâne în afara câmpului muncii (adică acei care nu vor fi proprietari) vor trebui să primească un venit în stare să le asigure strictul necesar pentru viaţă calculat şi extras din venitul social general. Numai astfel vor putea fi lichidate discrepanţele uriaşe dintre veniturile mizere ale  celor mulţi faţă de veniturile exorbitante a celor puțini.

 

© 2024 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului