Arhivă Autor: Petru Ababii

În acest microeseu analizez noţiunea de laudă în aspectul ei general ca atare şi în aspectul ei special a laudei  de sine, supunând-o unei gândiri critice mai profunde,  fapt ce a dat posibilitatea descoperirii, de fapt, a  semnificațiilor  adevărate  – cele esențiale ale laudei şi felul  intercalării lor cu celelalte atribute carcteristice indivIdului uman, în acest fel delimitând lauda în următoarele tipuri: 1) lauda falsă, 2) lauda autentică, 3) lauda în pozitiv, 4) lauda în negativ, 5) lauda sustenabilă şi 6) lauda nesustenabilă.   Drept concluzie a analizei am dat o nouă definiţie şi o nouă interpretare, dar şi noi semnificații bine cunoscutei  sintagme „ Lauda de sine nu miroase a bine „ în noua formulare „lauda de sine miroase a bine”.     

Pentru început este obligator să punem în evidență premizele esențiale pe temeiurile și fundamentele cărora se naște trăirea excepțională și inedită atât din punct de vedere al diferitor simțuri implicate în atare stare, cât și din punct de vedere al faptului ca atare atât de rar întâlnit  exprimat  în apogeul intensității și tensiunii arhiconcentrate în regim psiho-emoțional de  manifestare a existențialului cutării sau cutărui arhetip ființial uman – stare trăită  numită extaz.

Se spune că lumea a intrat într-o nouă eră – era globalizării. Graţie căror schimbări s-a declanşat acest fenomen ? Sunt ele oare  acele  criterii, care ar putea servi într-adevăr drept repere pentru o astfel de abordare a lucrurilor? Este globalizarea un concept imaginat, apărut în rezultatul contemplării şi reflectării subiective de către conștiințele secolului a proceselor ce au loc  în  evoluţia vieţii moderne pe mapamond, sau cu adevărat un proces obiectiv cu implicaţii profunde universale?

Indiferenţa a fost şi este un atribut caracteristic omului tuturor timpurilor. Persistă ideea că ea îl ocroteşte pe om de rele şi-i asigură o viaţă satisfăcătoare şi liniştită.  Dar să fie indiferenţa atât de inocentă, paşnică şi mulţumitoare? S-ar părea că indiferenţa este îndreptată de la persoană către altă persoană, adică faţă de cineva sau faţă de ceva. Însă la o analiză mai atentă vom descoperi, că omul indiferent este un egoist, poate  cel mai egoist dintre toţi oamenii pentru că, cât  ar părea de paradoxal, el porneşte  în primul rând în definitiv împotriva fiinţei sale. Căci, nu vom putea descoperi un indiferent, care să nu se îngrijoreze  în cât de mică măsură  de bunăstarea proprie. Cei mai mulţi dintre ei fac acest lucru cu multă stăruinţă şi cu foarte multă pasiune.

Odată cu descoperirea de către Plank a fizicii cuantice  s-a născut ideea delimitării aspectelor fizice şi a celor cuantice ale Realului. Spun Realului şi nu Realităţii, pentru că aceste două noţiuni exprimă două înţelesuri diferite. Realul şi Realitatea înainte de toate sunt două categorii filozofice, şi numai apoi modalităţi de interpretare a conceptelor despre existenţă şi inexistenţă, determinate de capacităţile de percepţie ale omului. Din ele face parte şi o astfel de capacitate ce nu are nevoie de dovezi evidente ale existenţei obiectelor asupra cărora se aplică posibilităţile ei de sesizare numită intuiţie. Ea îi şopteşte omului că există o lume paralelă lumii pe care el o recepţionează cotidian în mod evident. Tocmai acest lucru îi permite să definitiveze categoriile filozofice ale Realului şi Realităţii ca situaţii ce-l interesează în aspect gnoseologic.

n acest articol se face o investigaţie amănunţită şi mai profundă a conceptelor  de democraţie şi autoritarism şi a căilor  certe posibile de soluţionare,  în pozitiv sau negativ, a problemelor sociale sau a celor individuale pe care le generează introducerea  lor în construirea unor comunități umane organizate conform folosirii ideilor lor.

Stând în fruntea unui stat monopolizat căpetenia lui devine automat autoritatea unei majorităţii, care în cea mai mare măsură îşi acceptă şi ascultă conducătorul, fără a pune la îndoială pornirile şi faptele sale, ducându-le fără crâcnire la îndeplinire. Această stare de lucruri, petrecându-se în sânul unui întreg popor (demos) capătă caracteristicile unui soi de democratism bolşevizat de tip statal.

Noţiunile proprietate şi proprietar sunt înrudite nu numai din punct de vedere lexical, dar prin însăşi conţinutul, sensul şi rădăcina care le determină semnificaţia. Ca componentă a Naturii omul este în acelaşi timp şi proprietate şi proprietar, adică proprietate a Naturii şi proprietar al cotei părţi din Natură în măsura în care acest lucru îi este în puteri. Concomitent în această situaţie de proprietar al unor bunuri naturale, el este proprietar şi asupra propriei fiinţe în ipostaza de aşa numitul proprietar de sine. Fiind proprietar de sine omul devine automat şi proprietar al cotei părţi din Natură care este echivalentul său în bunurile Ei, făcându-se astfel un dublu proprietar: proprietar de sine şi proprietar asupra unor lucruri ale Naturii. În acest fel Homo Sapiens capătă o semnificaţie importantă în relaţia dintre mulţimea de lucruri şi propria persoană.

Emil Cioran îşi găseşte refugiul în extaz, pentru că consideră efervescenţa fenomenelor care tocmai asigură potențialul vital uman în calitate de factor ce îl terorizează. El vrea să trăiască fără a-i simţi trăirii caracterele  prin care ea devine posibilă. În acest fel filosoful se neagă pe sine prin ceea ce trebuie să-i confirme pozitivitatea existenţei sale. H. Pătraşcu numeşte acest fapt  drept unul ce l-ar caracteriza pe Cioran ca pe un vitalist. De fapt lucrurile stau cu totul altfel. Cioran a posedat o gândire de tip kantian care făcea critica raţiunii pure cu ajutorul raţiunii impure, la fel cum  Cioran îndreptăţea chipurile legic vitalitatea cu o logică, care, dimpotrivă, o infirma gnostic şi nu în real, adică legifera „puritatea” vieţii cu o logică  „alogică”(impură).

    Viaţa nu este mai mult decât moartea dacă ea nu înseamnă nimic pentru cel căruia i-a fost dată. Scopul şi sensul vieţii le găsim în însăşi natura ca atare a ei : un răsărit şi apus de soare  înscrise în taina Universului. Dacă moartea se confruntă cu viaţa , atunci atare lucru este necesarmente just, dar nu şi just în ideal, pentru că altfel ele nu ar şti una de alta. Viaţa este un prizonierat continui al omului în imperiul eterogen al lucrurilor. Apa care poate spăla toate păcatele curge din izvorul credinţei. Relativul face din fals şi adevăr existenţă.   Nu-ţi  pune scopuri în  viaţă de prisos, căci viaţa le va alege pe acelea care să te facă să supraviețuiești.  Dacă filosofia ta este aplaudată de toţi înseamnă  că nu eşti un filosof adevărat. Filosofia care aşteaptă să fie aplaudată nu este sinceră şi nu vine din convingere. Filosoful face să încolţească şi seminţele pe care alţii le cred sterile. Adevărata filosofie este aceea care se hrăneşte de la credinţă. Ea nici nu violează şi nici nu împovărează taina ei.

Dovadă a faptului că cercetarea umană în toate domeniile ştiinţei pe parcursul timpurilor nu a fost numai una pur experimentală, dar şi una cu un caracter subiectiv o constituie filosfia – ştiinţa care însumează, generalizează, selectează şi sintetizează legităţile şi regulile ce stau la baza celorlalte discipline ale cunoaşterii. Din veacurile cele mai străvechi şi până în contemporaneitate ştiinţa filosofică a mers pas în pas cu celelalte ştiinţe, reflectând particularităţile lor esenţiale, nefiind în stare însă să pătrundă dincolo de orizonturile vizibile în limitele cărora acestea s-au dezvoltat.

Necesitatea şi curiozitatea permanentă a omului de a cunoaşte secretele lumii înconjurătoare şi ale însăşi existenţei sale, l-au impus să găsească instrumentele cu ajutorul cărora să disece structurile interioare ale acestora – fenomen ce a scos la lumină existenţa multiplelor elemente funcţionale, care ulterior prin caracterele comune ale unora dintre ele a făcut posibilă separarea lor în grupe numite sisteme structurale funcţionale, şi nu viceversa – descoperirea acestor instrumente de disecţie şi pătrundere în interior le-a determinat existenţa.