Diafanul este o noțiune falsă, înșelătoare pentru adevăr, introdusă de intelectul uman și venită din interpretarea manifestării lucrurilor pornită din necunoașterea esențială și substanțială a lor, falsă, pentru că noțiunea este la rândul ei produsul interpretării prin aceasta calificându-se pe sine ca atare și supunându-se transformării autenticului interpretat în relativul însăși al lui drept o interpretare.
Una dintre cele mai mari și semnificative probleme, respectiv temă de discuție și dezbatere cărora nu li s-au acordat suficientă atenție mai mult în necunoștință de cauză de știința filosofică în general și de către filosofi în special au fost, sunt și vor rămâne încă mult timp încolo cele legate nemijlocit și organic de ceea ce numim gândire critică. Orice gândire poartă mai mult sau mai puțin în sens intensiv și sens extensiv , mai profund sau mai puțin profund, adică esențial sau mai puțin esențial, inclusiv mai accentuat sau mai puțin accentuat caracteristicile gândirii critice.
Numim gândire critică modalitatea de a pune mereu în opoziție și sub semnul întrebării enunțurile și argumentele de tot felul declarate de interlocutor în raport cu veridicitatea și corectitudinea lor logică pe care le crede el, precum și în raport cu propriile idei, concepte și convingeri crezute inițial a fi corecte și definitive.
Încă din timpurile cele mai străvechi omul şi-a pus următoarele întrebări capitale: ce este viaţa. dacă există viaţă şi în alte locuri din Univers, unde este graniţa între formele existenţiale pe care el le consideră a fi viaţă şi pe cele pe care el le consideră materie moartă. Problema a căpătat din punct de vedere gnotsic noi dimeniuni şi noi profunzimi în contemporanietate, punând mari semne de întrebare la care trebuie să fie găsite răspunsuri din partea întregului ansamblu de cunoştinţe ale celor mai diverse sfere şi domenii ale ştiinţelor de toate felurile. De soluţionarea acestor probleme se ocupă acum biologii, chimiştii, fizicienii, astronomii şi filosofii, deoarece găsirea răspunsurilor la respectivele întrebării îşi are explicaţie în complexitatea Dilemei vieţii ca atare, în special şi a existenței materiei în general.
În acest microeseu analizez noţiunea de laudă în aspectul ei general ca atare şi în aspectul ei special a laudei de sine, supunând-o unei gândiri critice mai profunde, fapt ce a dat posibilitatea descoperirii, de fapt, a semnificațiilor adevărate – cele esențiale ale laudei şi felul intercalării lor cu celelalte atribute carcteristice indivIdului uman, în acest fel delimitând lauda în următoarele tipuri: 1) lauda falsă, 2) lauda autentică, 3) lauda în pozitiv, 4) lauda în negativ, 5) lauda sustenabilă şi 6) lauda nesustenabilă. Drept concluzie a analizei am dat o nouă definiţie şi o nouă interpretare, dar şi noi semnificații bine cunoscutei sintagme „ Lauda de sine nu miroase a bine „ în noua formulare „lauda de sine miroase a bine”.
Pentru început este obligator să punem în evidență premizele esențiale pe temeiurile și fundamentele cărora se naște trăirea excepțională și inedită atât din punct de vedere al diferitor simțuri implicate în atare stare, cât și din punct de vedere al faptului ca atare atât de rar întâlnit exprimat în apogeul intensității și tensiunii arhiconcentrate în regim psiho-emoțional de manifestare a existențialului cutării sau cutărui arhetip ființial uman – stare trăită numită extaz.
Se spune că lumea a intrat într-o nouă eră – era globalizării. Graţie căror schimbări s-a declanşat acest fenomen ? Sunt ele oare acele criterii, care ar putea servi într-adevăr drept repere pentru o astfel de abordare a lucrurilor? Este globalizarea un concept imaginat, apărut în rezultatul contemplării şi reflectării subiective de către conștiințele secolului a proceselor ce au loc în evoluţia vieţii moderne pe mapamond, sau cu adevărat un proces obiectiv cu implicaţii profunde universale?
Indiferenţa a fost şi este un atribut caracteristic omului tuturor timpurilor. Persistă ideea că ea îl ocroteşte pe om de rele şi-i asigură o viaţă satisfăcătoare şi liniştită. Dar să fie indiferenţa atât de inocentă, paşnică şi mulţumitoare? S-ar părea că indiferenţa este îndreptată de la persoană către altă persoană, adică faţă de cineva sau faţă de ceva. Însă la o analiză mai atentă vom descoperi, că omul indiferent este un egoist, poate cel mai egoist dintre toţi oamenii pentru că, cât ar părea de paradoxal, el porneşte în primul rând în definitiv împotriva fiinţei sale. Căci, nu vom putea descoperi un indiferent, care să nu se îngrijoreze în cât de mică măsură de bunăstarea proprie. Cei mai mulţi dintre ei fac acest lucru cu multă stăruinţă şi cu foarte multă pasiune.
Odată cu descoperirea de către Plank a fizicii cuantice s-a născut ideea delimitării aspectelor fizice şi a celor cuantice ale Realului. Spun Realului şi nu Realităţii, pentru că aceste două noţiuni exprimă două înţelesuri diferite. Realul şi Realitatea înainte de toate sunt două categorii filozofice, şi numai apoi modalităţi de interpretare a conceptelor despre existenţă şi inexistenţă, determinate de capacităţile de percepţie ale omului. Din ele face parte şi o astfel de capacitate ce nu are nevoie de dovezi evidente ale existenţei obiectelor asupra cărora se aplică posibilităţile ei de sesizare numită intuiţie. Ea îi şopteşte omului că există o lume paralelă lumii pe care el o recepţionează cotidian în mod evident. Tocmai acest lucru îi permite să definitiveze categoriile filozofice ale Realului şi Realităţii ca situaţii ce-l interesează în aspect gnoseologic.
n acest articol se face o investigaţie amănunţită şi mai profundă a conceptelor de democraţie şi autoritarism şi a căilor certe posibile de soluţionare, în pozitiv sau negativ, a problemelor sociale sau a celor individuale pe care le generează introducerea lor în construirea unor comunități umane organizate conform folosirii ideilor lor.
Stând în fruntea unui stat monopolizat căpetenia lui devine automat autoritatea unei majorităţii, care în cea mai mare măsură îşi acceptă şi ascultă conducătorul, fără a pune la îndoială pornirile şi faptele sale, ducându-le fără crâcnire la îndeplinire. Această stare de lucruri, petrecându-se în sânul unui întreg popor (demos) capătă caracteristicile unui soi de democratism bolşevizat de tip statal.
Noţiunile proprietate şi proprietar sunt înrudite nu numai din punct de vedere lexical, dar prin însăşi conţinutul, sensul şi rădăcina care le determină semnificaţia. Ca componentă a Naturii omul este în acelaşi timp şi proprietate şi proprietar, adică proprietate a Naturii şi proprietar al cotei părţi din Natură în măsura în care acest lucru îi este în puteri. Concomitent în această situaţie de proprietar al unor bunuri naturale, el este proprietar şi asupra propriei fiinţe în ipostaza de aşa numitul proprietar de sine. Fiind proprietar de sine omul devine automat şi proprietar al cotei părţi din Natură care este echivalentul său în bunurile Ei, făcându-se astfel un dublu proprietar: proprietar de sine şi proprietar asupra unor lucruri ale Naturii. În acest fel Homo Sapiens capătă o semnificaţie importantă în relaţia dintre mulţimea de lucruri şi propria persoană.
