Arhivă Autor: Petru Ababii

Emil Cioran îşi găseşte refugiul în extaz, pentru că consideră efervescenţa fenomenelor care tocmai asigură potențialul vital uman în calitate de factor ce îl terorizează. El vrea să trăiască fără a-i simţi trăirii caracterele  prin care ea devine posibilă. În acest fel filosoful se neagă pe sine prin ceea ce trebuie să-i confirme pozitivitatea existenţei sale. H. Pătraşcu numeşte acest fapt  drept unul ce l-ar caracteriza pe Cioran ca pe un vitalist. De fapt lucrurile stau cu totul altfel. Cioran a posedat o gândire de tip kantian care făcea critica raţiunii pure cu ajutorul raţiunii impure, la fel cum  Cioran îndreptăţea chipurile legic vitalitatea cu o logică, care, dimpotrivă, o infirma gnostic şi nu în real, adică legifera „puritatea” vieţii cu o logică  „alogică”(impură).

    Viaţa nu este mai mult decât moartea dacă ea nu înseamnă nimic pentru cel căruia i-a fost dată. Scopul şi sensul vieţii le găsim în însăşi natura ca atare a ei : un răsărit şi apus de soare  înscrise în taina Universului. Dacă moartea se confruntă cu viaţa , atunci atare lucru este necesarmente just, dar nu şi just în ideal, pentru că altfel ele nu ar şti una de alta. Viaţa este un prizonierat continui al omului în imperiul eterogen al lucrurilor. Apa care poate spăla toate păcatele curge din izvorul credinţei. Relativul face din fals şi adevăr existenţă.   Nu-ţi  pune scopuri în  viaţă de prisos, căci viaţa le va alege pe acelea care să te facă să supraviețuiești.  Dacă filosofia ta este aplaudată de toţi înseamnă  că nu eşti un filosof adevărat. Filosofia care aşteaptă să fie aplaudată nu este sinceră şi nu vine din convingere. Filosoful face să încolţească şi seminţele pe care alţii le cred sterile. Adevărata filosofie este aceea care se hrăneşte de la credinţă. Ea nici nu violează şi nici nu împovărează taina ei.

Dovadă a faptului că cercetarea umană în toate domeniile ştiinţei pe parcursul timpurilor nu a fost numai una pur experimentală, dar şi una cu un caracter subiectiv o constituie filosfia – ştiinţa care însumează, generalizează, selectează şi sintetizează legităţile şi regulile ce stau la baza celorlalte discipline ale cunoaşterii. Din veacurile cele mai străvechi şi până în contemporaneitate ştiinţa filosofică a mers pas în pas cu celelalte ştiinţe, reflectând particularităţile lor esenţiale, nefiind în stare însă să pătrundă dincolo de orizonturile vizibile în limitele cărora acestea s-au dezvoltat.

Necesitatea şi curiozitatea permanentă a omului de a cunoaşte secretele lumii înconjurătoare şi ale însăşi existenţei sale, l-au impus să găsească instrumentele cu ajutorul cărora să disece structurile interioare ale acestora – fenomen ce a scos la lumină existenţa multiplelor elemente funcţionale, care ulterior prin caracterele comune ale unora dintre ele a făcut posibilă separarea lor în grupe numite sisteme structurale funcţionale, şi nu viceversa – descoperirea acestor instrumente de disecţie şi pătrundere în interior le-a determinat existenţa.

Claudiu Baciu afirmă că „mulţi neurologi susţin astăzi, că cercetările lor demonstrează faptul că creierul uman ştie la nivel inconştient şi cu ceva vreme înainte, ceea ce voi face ulterior ca urmare a unei decizii conştiente şi că, prin urmare liberul arbitru este doar o iluzie”. Dacă am gândi în acest fel şi am crede drept adevărate concluziile neurologilor, atnci am trebui să credem că omului nici nu-i trebuie conştiinţă (conştientizare), pentru că deciziile sale reflectate din exercitarea experienţei  practice sunt deja cunoscute înaintea conştientizării lor.

Inserez acest material în discursul filosofic al Revistei de Filosofie, pentru că vizeaza aspectul filosofic profund al întregii creații a poetului autohton român Mihai Eminescu, așa cum niciun poet cunoscut de noi nu a făcut-o în opera sa, pentru a demonstra măreția și importanța filozofiei sale și pentru a face cunoscută filosofilor profunzimea ei faptică, pentru a încerca să descifreze misterele și adevăratul conținut al acesteia.

    C-F Moraru  spune că „idealurile tăcute ale gândirii contemplative ghidează contemplarea noastră şi ghidează tacit direcţiile în care mintea contemporană „fuge” în diverse domenii ale discursului ştiinţific şi existenţial”, concluzionând că „eforturile noastre contemplative converg, dând naştere unor focare plasate într-o depărtare intangibilă pe chiar linia orizontului nostrtu mental.”1 De aceea ispitele contemplative sunt în acelaşi timp „idealuri tacite” nemanifeste „în carne şi oase” conştiinţei noastre, pentru că a lor „ ciudată forţă de atracţie constă tocmai în depărtarea şi intangibilitatea lor”2 . În acest fel ele devin „experienţe nonjudecative”.

Zilele trecute toată suflarea moldovenească a asistat într-un teatru al absurdului ca spectatori taciţi a unui spectacol tragicomedic cu pronunţat caracter dramatic în care s-a jucat pesa înjositoare a laşităţii, incomptenţei, fricii şi prostiei noastre colective. Un întreg popor a fost martorul unui fenomen rarisimus pe cât de neconştientizat ca atare pe atât şi de neordinar care nu poate fi întâlnit nicăeri în alte părţi ale lumii. Un întreg popor împreună cu absolut toate instituţiile statului pe care-l formază  au îngenunchiat şi a căzut gertfă în faţa neadevărului şi comportamentului şovinist numai a unei singure rusoaice .