Petru Ababii

Email: petruababii47@gmail.com

s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova

(unitatea de transcendenţă ca element de structură al cunoaşerii de sine în poezie)

The phenomenon of transcendence in Mihai Eminescu’s poem „The foam wave”

I insert this material in the philosophical discourse of the Philosophical Magazine, because it aims at the deep philosophical aspect of the entire creation of the autochthonous Romanian poet Mihai Eminescu, as no poet known to us has done in his work, to demonstrate the greatness and importance of his philosophy and to make its factual depth known to philosophers, to try to decipher its mysteries and its true content.

Inserez acest material în discursul filosofic al Revistei de Filosofie, pentru că vizeaza aspectul filosofic profund al întregii creații a poetului autohton român Mihai Eminescu, așa cum niciun poet cunoscut de noi nu a făcut-o în opera sa, pentru a demonstra măreția și importanța filozofiei sale și pentru a face cunoscută filosofilor profunzimea ei faptică, pentru a încerca să descifreze misterele și adevăratul conținut al acesteia.

Fenomenul transcendenţei în poezia lui Mihai Eminescu „Unda spumă”

La Kant transcendentalul este ceea ce trece peste limitele experienţei şi se manifestă prin domeniul suprasensibil al lucrurilor în sine, precum şi ceea ce ţine de spirit şi de legile morale ale omului în trecerea lui prin existenţă.

El este factorul care contribuie la pătrunderea esenţei lucrurilor şi a sensurilor cunoaşterii lor. Transcendentalul este fenomenul care, petrecându-se în afara conştientizării factologice a lui de către om (omul de creaţie), se implică direct în funcţionalitatea mecanismelor capacităţilor sale gnoseologice. El constituie o situaţie care se autogenerează, apărând din adâncurile fenomenelor existenţiale umane, în special din cele ale cunoaşterii lor.

Aşa cum opera de artă este o modalitate de pătrundere prin reflectare şi cugetare în tainele vieţii şi de descoperire a sensului acesteia, transcendentalul, ca factor al expresiei gândirii, s-a implicat în mod organic în alcătuirea elementelor ei de structură, fiind folosit de către autori mai mult în necunoştinţă de cauză.

Fenomenul transcendenţei nu poate fi declanşat la comandă în procesul de creaţie, chiar dacă toate componentele de structură şi modalităţile sale de implicare în actul cunoaşterii sunt intuite de către creator.

El se naşte în sferele înalte, spirituale ale omului şi se manifestă cu o deosebită putere în arta scriitoricească. Lui nu i se pot inventa la comandă premisele suportuale în baza cărora ar putea să se nască. Aceste premise se găsesc ascunse adânc în conştiinţă, de cele mai multe ori în subconştient.

Şi numai o intuiţie a unui spirit inventiv neordinar poate scoate la suprafaţă potenţialul său incomensurabil de survolare a dimensiunilor interioare ale Eu-lui.

Regăsindu-se în aceste idei intuitive izvorâte din inconştient, un talent creativ îşi poate transpune Eu-l peste imaginile lucrurilor înconjurătoare.

În arta scrisă fenomenul transcendenţei se manifestă cu o deosebită pregnanţă în poezie. Puţini au fost poeţii care şi-au descoperit talentul prin ceea ce le-a oferit factorul transcendental al capacităţilor de intuiţie şi imaginaţie.

Ca fenomen al cunoaşterii apriorice, transcendenţa forţează spiritul poetului să se realizeze (finalizeze) printr-o experienţă (lucru) obiectivizată într-un circuit în care aceasta este impusă să se reântoarcă (metamorfozeze) la ideea care i-a dat naştere.

De regulă, atare circuit închis este cu atât mai reliefat în exprimarea sa obiectivă (reală), cu cît spaţiul şi timpul acoperite de el sunt mai limitate. Or, această posibilitate este oferită în primul rând de poezie, în special de poezia scurtă, uşoară ca formă, dar profundă ca esenţă şi sens.

O astfel de poezie va prezenta întotdeauna o construcţie specifică cu o sonoritate fonetică şi ritmică plastică aproape imponderabilă, cu un conţinut sintactic şi semantic arhiconcentrat, perfect încadrat într-o carcasă stabilă, dar şi foarte uşoară, construită din fibrele carbonice de o transparenţă diamantică a ideii intuitive pure iradiată din abisul de dincolo de marginile obiectivitătii.

Poeziile inedite sclipesc ca nişte chihlimbare în şiragul policromatic al mărgelelor poetice.

Strălucirea lor este aproape orbitoare, din care cauză fac misterele ascunse în ele adevărate enigme.

Este nevoie de un ochi penetrabil pentru a putea descompune lumina strălucitoare în toate culorile pe care le conţine.

Astfel de perle-poezii cu o capacitate enormă de extragere, asimilare şi estetizare a sufletului din Eu-l poetic le găsim la marii poeţi inclusiv la marele nostru poet M. Eminescu.

Vom supune examinării una dintre perlele sale intitulată “Unda spumă”:

Unda spumă, vântul trece
Cu suflarea-i rece
Peste marea ce suspină
Tristă, dar senină.

Cum nu-s vântul ce aleargă
Pe oglinda largă,
Luciul apei de-l încruntă
Cu undă măruntă?

Căci aş trece suvenire
Blândă de iubire,
Peste-o mare de misteruri
Ce cuprinde ceruri,

Printre visele amare
A copilei care
O ador, o cânt cum cântă
Harfa pe o sfântă.

“Luciul apei de-l încruntă / Cu unda măruntă” reprezintă o situaţie ontologică (o realitate) în sine obiectivă creată de o acţiune (fenomen) prealabilă “vântul trece”.

“Luciul apei” “Cu unda măruntă” este un produs, dar şi o proiecţie a unei imagini subiective a priori formată (găsită) de (în) conştiinţa poetului.

“Luciul apei de-l încruntă / Cu unda măruntă ” pătrunde starea unei realităţi concrete obiective pe care o formează şi care nu poate fi alta decât “Unda spumă”.

Căci ce altceva ar însemna “Luciul apei de-l încruntă” (te) dacă nu “unda (ă) spumă” (spumoasă).

În prima parte a poeziei (în primele două strofe) versul „ Luciul apei de-l încruntă / Cu undă măruntă „ constituie unitatea de transcendenţă (a priori) a situaţiei (realităţii obiective) create de ea şi care se reflectă în conştiinţa poetului îmbrăcând imaginea “unda(ei) spumă”.

Astfel, “unda spumă” reprezintă o situaţie-fenomen, şi nu o situaţie în sine statică.

Iată de ce situaţia-fenomen apărută în timp şi produsă de timp devine o stare ontologică (o realitate ontologică).

Or, fenomenul presupune o realitate care se petrece în timp, şi nu în afara lui.

Anume timpul face nestatică o situaţie – fenomen (ontologică).

Eminescu se întreabă pe sine “Luciul apei de-l încruntă / Cu undă măruntă?„ Cine ar fi acest “vânt” care “aleargă” “pe oglinda largă „ dacă nu chiar persoana sa, cu toate că la începutul versului el îşi neagă participarea. “Cum nu-s vântul…”.

În felul acesta, el se neagă pe sine pentru a se regăsi în acest “luciu” al “apei de-l încruntă / Cu undă măruntă”.

Această unitate de transcendenţă îl ajută să-şi găsească o altă identitate, apriori descoperită în afara a chiar propriei sale realităţi.

Deci, ceea ce el devine – “unda spumă”, care este / Luciul apei de-l încruntă / Cu unda măruntă /, nu este un produs direct al sine-lui.

Cu alte cuvinte, ceea ce el devine nu-l reprezintă ca stare obiectivă, o dată ce nu se regăseşte direct, în ceea ce este ca produs indirect.

Dar, odată ce acel ceva la al cărui înfăptuire nu a participat a generat o situaţie în care el se regăseşte, dacă nu direct atunci indirect (“unda spumă”), atunci “unda spumă” nu reprezintă altceva decât o imagine subiectivă apriori(că) Eu-lui său.

Iată cum imaginea sa exterioară devine o oglindă a proiecţiei imaginii sine-lui.

Atare situaţie formează fenomenul transcendenţei. Odată ce “unda spumă” este o oglindă (imagine) a proiecţiei Eu-lui poetului, atunci oglinda proiecţiei imaginii din această oglindă se va găsi localizată în imaginea (ca imagine) altei oglinzi care va fi constituită din aceeaşi imagine – adică va fi aceeaşi “undă spumă”.

Să vedem unde se găseşte în poezie această oglindă care va localiza imaginea imaginii din prima oglindă a “unda(ei) spumă” formată de “Luciul apei” “Cu undă măruntă?”

Vom cita prima strofă din ea: „Unda spumă, vântul trece / Cu suflarea rece / Peste marea ce suspină / Tristă, dar senină. „

Pe ea o vom descoperi chiar în debutul ei în “unda spumă”.

Este o coincidenţă? Nicidecum!

Este o idee intuitivă a priori, o idee care precede în timp (mult înainte) desfăşurarea fenomenului transcendenţei trecerii lucrurilor prin existenţă.

Ea izvorăşte din raţiunea unui geniu poetic cum a fost Eminescu. El a dat naştere pentru prima dată, prin capacitatea sa uimitoare de intuiţie, a apriorismului dublu – a priori a priori ca mecanism al cunoaşterii lumii prin pătrunderea de sine.

Poetul prevesteşte încă de la începutul poeziei, că el se va regăsi în ipostaza lucrurilor din jur, iar lucrurile şi fenomenele din jur se vor regăsi în El prin “unda(ă) spumă”.

Aşa cum unitatea de transcendenţă „Luciul apei ce-l încruntă / Cu undă măruntă „ face posibilă prima situaţie apriori(că) (apriorismul “Unda spumă”), atunci imaginea ei, ca unitate de transcendenţă regăsită în oglinda localizată în “unda spumă”, va fi totodată şi oglinda proprie a acesteia, căci toate imaginile oglinzii – “unda(ei) spumă(e)” se vor regăsi la infinit reproiectate în ea, “unda spumă” astfel producându-se cea de-a doua situaţie apriori(că) – aceia a “undei spume” a cărei imagine se regăseşte pe sine la infinit în „undă spumă”, în felul acesta, luând naştere fenomenul apriorismului dublu (a priori a priori), adică a fenomenului dublei transcendenţe.

Nu va mai avea sens să delimităm ca unităţi de transcendenţă celelalte la infinit de multe imagini reproiectate pe aceeaşi oglindă (“unda spumă” – a „undei spume”) odată ce ele sunt toate identice, adică aceeaşi “undă spumă”.

Prima situaţie apriori(că) va constitui prima jumătate a circuitului, iar cea de-a doua situaţie apriori(că) va alcătui cea de-a doua parte a lui, astfel circuitul închizându-se, devenind compact (al dublei transcendenţe).

În felul acesta, ideea intuitivă (intuiţia) devine generatorul fenomenului transcendenţei duble, fiind mecanismul cu care şi prin care se pot survola cele mai tainice ascunzişuri ale necunoscutului.

Dacă Kant a rămas în cadrul primei jumătăţi a circuitului integral al cunoaşterii acel al experienţei ontologice formate de prima jumătate (a priori), atunci Eminescu a păşit cu simţirea sa intuitivă prin excelenţă romantică mai departe pe traseul celei de-a doua jumătăţi a lui – a cunoaşterii a priori a priori a Eu-lui (cunoaşterii cunoaşterii).

După cum am afirmat (demonstrat), “Unda spumă” din chiar debutul poeziei reprezintă o situaţie (stare) – fenomen.

Privită superficial, expresia pare inadecvată cadrului formulei poetice de început de poezie.

Or, să recunoaştem că “unda spumă” este o îmbinare de două substantive care la prima privire nu spune nimic, adică nu poate constitui un fenomen.

Eminescu a făcut din combinarea înţelesului acestor două substantive o simbioză, un numitor comun cu un înţeles bine determinat, alcătuind din ele, de fapt, o funcţie ce anticipează pe parcursul poeziei desfăşurarea unei întregi fenomenologii a cunoaşterii şi pătrunderii de sine.

Poetul şi-a permis această mişcare neordinară (aparent iraţională) pentru a atinge un scop numai de el sesizat şi intuit la momentul respectiv.

“Unda spumă” include conţinutul a două expresii “unda ca spuma (sau unda spumoasă) şi a “unda(ei) spumegă (care spumegă)”.

El a introdus conţinutul acestor două înţelesuri în unul singur – “unda spumă” cu sens de substantiv (situaţie statică) şi cu sens de verb (situaţie în acţiune), alcătuind din ele conţinutul unui fenomen (o stare în mişcare) – aceea a ideii intuitive care şi naşte timpul ontologic (acţiunea dinamică se petrece în timp ca fenomen) şi prin el şi situaţia ontologică transcendentală a apriorismului dublu.

În partea a doua a poeziei vom descoperi acelaşi fenomen al dublei transcendenţe.

Dacă în prima parte a ei ideea intuitivă care declanşează fenomenul respectiv o găsim chiar la început, atunci în cea de-a doua jumătate (poezia este compusă din patru strofe) – la sfârşitul ei, şi se conţine în expresia „Harfa pe o sântă”.

Ideea intuitivă (a priori, a priori) nu este neapărat necesar să preceadă apariţia fenomenului dublei transcendenţe.

Dacă fenomenul-poezie îl vom asemăna cu schema unei metamorfoze ciclice a unui circuit închis (aşa cum am demonstrat că este prima parte a ei), atunci marginile acestui circuit, copiind traseul unei circumferinţe, vor include toate punctele care pot coincide cu toate începuturile şi sfârşiturile circuitului.

În felul acesta, cupola formată de marginile lui va reprezenta o consecinţă (un produs) la a cărei naştere şi-a adus contribuţia toată metamorfoza fenomenelor ce se petrec în interiorul sferei în care se înscrie mulţimea de circuite determinate de atare fenomene (în cazul poeziei respective – formate de două circuite (vezi mai jos)).

În poezia examinată aici (în acest fenomen poetic) circuitele care se înscriu în sfera creată de fenomenul ei sunt numai două: circuitul format de fenomenul dublei transcendenţe din prima jumătate a poeziei şi circuitul al doilea, format de fenomenul dublei transcendenţe din jumătatea a doua (urmează al defini).

Astfel, ideea intuitivă a dublei transcendenţe se va naşte în orice punct de pe această sferă, iar imaginea ei reflectată de oglinda fenomenelor existenţiale se va regăsi în cea de-a doua oglindă, a cărei formă coincide (se găseşte în) cu chiar imaginea generată de aceste circuite (oglindă a fenomenelor existenţiale). Iată de ce, dacă ne vom referi la poezia în cauză, ideea a priori a priori (intuitivă) se va găsi obligatoriu în oricare din aceste puncte.

Aşa cum în poezie sunt prezente numai două circuite (adică două puncte – oglinzi), atunci obligatoriu cea de-a doua oglindă (ideea intuitivă a priori a priori) se va localiza la sfârşitul ei.

Vom parcurge circuitul fenomenului dublei transcendenţe tot din interiorul situaţiei ontologice care se găseşte chiar în mijlocul poeziei (la sfârşitul primului circuit, cel deja parcurs).

Iată cele două strofe ale finalului ei: „Căci aş trece suvenire / Blândă de iubire, / Peste-o mare de misteruri / Ce coprinde ceruri / Printre visele amare / A copilei care / O ador, o cânt cum cântă / Harfa pe o sântă.”

Să urmărim prima strofă. Aici unitatea de transcendenţă ( a priori) este “trec”(erea) blândă de iubire”.

Căci, la ea face trimitere directă “trec”(erea) (“trece suvenire / Blândă de iubire”), şi nu direct la „suvenire”.

Suvenirele numai în mod indirect pot fi “Blânde de iubire”, reieşind din felul cum sună versul: “Blândă de iubire”, prin acţiunea “trece” “Peste-o mare de misteruri” (căci “trece” “Peste-o mare” nicidecum neidentificându-se cu ea, marea, ci numai aparţinându-i ca acţiune), condiţionează posibilitatea apariţiei apriorismului “Harfa pe o sântă” (vectorul mişcării anticipării este îndreptat de la finalul poeziei spre interiorul ei – vezi mai sus).

Aici “marea de misteruri” se oglindeşte ca imagine subînţelesă în memoria poetului şi ca memorie a lui, care “trece” “Blândă de iubire”. “blândă” fiind şi “trece(rea) sa”.

Nu este greu să ne dăm seama, că, chiar, dacă în poezie “trece”(rea) şi “mare(a) de misteruri” sunt “blânde de iubire”, ele nu ar fi putut căpăta aceste atribute în lipsa memoriei (conştiinţei) poetului.

Căci anume această memorie, această conştiinţă, această fire aflată în cuget poate fi cu adevărat “Blândă de iubire”.

Deci, “Blândă de iubire” se identifică cu memoria poetului, adică cu însuşi poetul.

Iată cum memoria se identifică cu intuiţia, materia spirituală pură generată de memorie – cu acea parte a spiritului care prin “Blândă de iubire” devine unitate de transcendenţă.

Ea constituie prima treaptă a priori de transcendenţă a spiritului poetic.

Este de menţionat mijlocul ingenios pe care Eminescu îl foloseşte pentru a arăta finalizarea constituirii situaţiei ontologice (lucrului existenţial – obiectiv) exprimate în vers prin „Mare de misteruri / Ce coprinde ceruri „.

Pentru a sublinia că situaţia ontologică nu este numai acţiune, ci un fenomen complet (o situaţie–lucru în acţiune) el foloseşte în loc de cuvântul “cuprinde” expresia “coprinde” – îmbinare care exprimă o coprezenţă a unei situaţii într-o acţiune (a unei stări statice – “apa mării” – într-o acţiune: mişcare – prindere, “coprindere”).

Aşa cum în debutul poeziei “unda spumă” nu se încadrează perfect sub aspect semantic în sensul expunerii, aşa nici “Blândă de iubire” nu contribuie la păstrarea aspectului întocmai corect al semanticii versului: „Unda spumă, vântul trece / Cu suflarea rece„ şi „ Căci aş trece suvenire / Blândă de iubire„.

Dar Eminescu le foloseşte la locul potrivit şi în modul specific potrivit, dându-le o funcţie bine determinată, singura prin care el poate atinge un scop anume – acel al depăşirii transcendente a realităţii sale nemijlocite (obiective ca stare ontologică) şi al purcederii în spirit (anima) – imaginea Eu-lui în oglinda care se găseşte pe bolta creată de acest spirit şi care în cazul respectiv se suprapune cu “Harfa pe o sântă” din finalul poeziei.

Să vedem ce este “Harfa pe o sântă”: Aşa cum “trecerea” “Peste-o mare de misteruri” din strofa precedentă celei finale este “Blând(ă) de iubire” numai din cauză că astfel sunt imaginile lor în memoria (conştiinţa) poetului (ca situaţie ontologică), la fel şi copila (ca situaţie ontologică) cu “visele” ei “amare” este percepută prin “ador”- ul poetului care fiind “Blând(ă) de iubire” (situaţie a priori(că) şi unitate de transcendenţă) se transformă într-o “Harfă pe o sântă” – unitatea a doua de transcendenţă (a priori a priori).

Remarcăm că “sântă” exprimă realitatea unei stări: care, pe lângă situaţia conţinutului ei static -„sînt”, conţine şi factorul mişcării – „este”, exprimat prin “sînt(ă)” şi nu prin “este”, care împreună şi fac din starea exprimată de „sântă” un fenomen.

Anume această mişcare face din situaţia ontologică un ceva mai mult care, într-o perspectivă, va transforma fenomenul în noumen – un ceva care se găseşte dincolo de fenomen.

“Sântă” – fenomen care conţine în sine şi o parte din noumen (spirit) – este însuşi poetul (sufletul său): situaţia ontologică fiind realitatea sa obiectivă, iar noumenul – memoria sa apărută în devenire prin “sântă”.

“Sântă” este expresia specifică care favorizează apariţia oglinzii de pe bolta noumenică a anima în opus de care se găseşte proiecţia imaginii de pe oglinda aceea a “blânde (i) de iubire” a memoriei poetului.

Astfel, vedem că memoria “Blândă de iubire” ca unitate de transcendenţă pentru a se proiecta pe bolta noumenică (anima) a lui “sântă” (poetului), trebuie să treacă etapele imaginii ei reflectate de două oglinzi puse faţă în faţă, cea de-a doua fiind însuşi “sântă” de pe bolta noumenică a “anima”.

În felul acesta, se naşte fenomenul dublei transcendenţe din cea de-a doua parte a poeziei.Prin “sântă” fenomenul poetic – Eminescu, ca situaţie ontologică, este o stare dinamică.Prin “sântă” sufletul său devine o “und(ă) spumă” de la începutul poeziei, iar “unda spumă” – o “sântă” a sinelui său de la finalul ei.Cum am putea contesta aceste adevăruri?

În această poezie sferică intitulată “Unda spumă” teza kantiană a conţinutului este anima de pe bolta noumenică, iar antiteza – situaţia ontologică ca fenomen (cu toată fenomenologia în care se implică ea) din interiorul conţinutului ei.

Din acest punct de vedere poezia ar putea purta şi următorul titlu: “Unda spumă – sântă”.

În poezie sufletul poetului coincide cu anima (bolta noumenică: “Unda spuma” şi “Harfa pe o sântă”), iar suportul lui este constituit din structurile ei interioare.Mecanismul care pune în mişcare aceste structuri se numeşte fenomenul dublei transcendenţe (fenomenul a priori a priori) care se naşte din anima ca în el să se întoarcă.Ideea intuitivă survolatoare de sensuri astfel născută este factorul ce generează sensibilitatea şi simţirea (perceperea) fenomenului poetic Eminescu, obligând Eu-l său să se realizeze pe deplin prin devenire – devenirea acestei poezii.

Exemplul acestei poezii şi întreaga operă eminesciană în care vom găsi caracterele ei acomodate şi ataşate la ideile cuprinse proprii întregii sale opere poetice îl arată pe Eminescu ca pe unul dintre cei mai mari filosofi al timpulu său şi nu numai. Nimeni dintre poeţi nu a atins astfel de performanţe filosofice în poezie. Poetul a făcut din poezie cunoaştere aprofundată filosofică transcendentală a propriului Eu, a relaţiei sinelui cu sine şi cu lucrurile din jur, astfel cunoscându-se mai bine pe sine dar şi pe aceste lucruri. M. Eminescu a făcut din poezie filosofie şi din filosofie poezie (vezi de pildă încă poemul „Povestea magului călător în stele”) astfel întrecându-i prin profunzimea discursului său filosofic poetic datorită logicii şi gândirii sale critice pe Kant, Hegel şi Heidegger.¹.