Home » Articole » Articole » Societate » Filozofie » Filozofia științei » Caracterele tainice ale genezei

Caracterele tainice ale genezei

Petru Ababii

Email: petruababii47@gmail.com

s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova

The mysterious characters of the genesis

In this article there is an investigation of the philosophical assessments of the notions of Real and Reality through those that unravel them and those that bind them as constituent components in essential deciphering by what they have as levels of Reality and Real as well as of the possibilities or impossibility of human knowledge to tain their essences and way of being. It gives a misguided definition to the areas of resistance and nonresistance between the levels of Reality and their new imprints in the parallel world of Reality and their connections with Plank’s constant. The conclusion of these investigations as well as the scheme of the Real, that is, of the Reality inscribed in the absolute abstarct, are brought. Finally, a deductive interpretation of the conclusions is made.

 

Odată cu descoperirea de către Plank a fizicii cuantice  s-a născut ideea delimitării aspectelor fizice şi a celor cuantice ale Realului. Spun Realului şi nu Realităţii, pentru că aceste două noţiuni exprimă două înţelesuri diferite. Realul şi Realitatea înainte de toate sunt două categorii filozofice, şi numai apoi modalităţi de interpretare a conceptelor despre existenţă şi inexistenţă, determinate de capacităţile de percepţie ale omului. Din ele face parte şi o astfel de capacitate ce nu are nevoie de dovezi evidente ale existenţei obiectelor asupra cărora se aplică posibilităţile ei de sesizare numită intuiţie. Ea îi şopteşte omului că există o lume paralelă lumii pe care el o recepţionează cotidian în mod evident. Tocmai acest lucru îi permite să definitiveze categoriile filozofice ale Realului şi Realităţii ca situaţii ce-l interesează în aspect gnoseologic.

Aşadar, Realul reprezintă ceea ce este sesizat (perceput) în mod direct împreună cu ceea ce nu este sesizat direct de către om. Iar Realitatea este numai aceea ce se supune percepţiei sale în mod obiectiv, şi este sesizat ca atare. Această posibilitate a departajării noţiunilor în cauză vine din ideea dovedită  teoretic de către fizicianul  Plank, că nu tot poate fi cunoscut de către om. Şi într-adevăr, omul este doar o părticică minusculă din Univers în capacitatea de cunoaştere a căruia este greu de crezut că ar încape toată plinătatea lui, astfel încât acesta să fie descifrat până la capăt.

Legile fizicii cuantice sunt total diferite faţă de cele ale fizicii mecanice. În ea criteriul de bază a fenomenologiei stărilor care o compun nu funcţionează – acela care explică legătura dintre cauză şi efect – efect şi cauză. În această lume aparte stările sunt independente una de alta, alcătuind o constantă ce nu produce nici o determinare, situaţie în care lipsesc factorii  prezenţi între cauză şi efect în fizica clasică (mecanică). Stările în fizica cuantică rămân neschimbate odată ce nu se influenţează reciproc. De aceea ele nu se supun fenomenului devenirii, fiind nişte categorii veşnice fără origine, dar şi fără finalitate.

Astfel, chiar înainte ca Plank să descopere teoria cuantică nenumărate semne indirecte ale Realităţii au sugerat omului că poate să facă o diferenţiere a lumii fizice de cea intuită  presupusă a exista paralel cu cea mecanică, respectiv să determine în felul acesta existenţa în structura Universului a unui nivel cunoscut şi a unuia necunoscut. Ulterior existenţa celei de-a doua lumi a fost dovedită încât putem constata că Realul şi nu Realitatea are ca să le numim numai condiţionat două niveluri (niveluri de Real) şi nu de Realitate: 1) nivelul cuantic al Realului şi 2) nivelul mecanic al Realului, corespunzător nivelul cuantic (subiectiv adică abstract pentru percepţia directă a omului) a-l Universului şi nivelul mecanic (evident adică obiectiv) – Realitatea. Deci, lumea cuantică este o lume abstractă (subiectivă), iar lumea mecanică este o lume obiectivă. Constantele lumii cuantice nu se influenţează una pe alta, pe când în lumea mecanică a Realităţii variaţia stărilor ei este determinată de fenomenologia  principiului interacţiunii cauză – efect. Se naşte întrebarea: dar între lumea cuantică şi cea mecanică există această interacţiune? Dacă Realul este alcătuit din două niveluri; cel cuantic şi cel mecanic, independenţa celui cuantic faţă de cel mecanic, fiind dovedită de Plank, atunci ele sunt niveluri paralele. În acelaşi timp însăşi paralelismul ca noţiune şi concept filozofic indică existenţa a două niveluri simultane care se ţin împreună deşi separat, adică ştiutoare unul de altul – fapt ce presupune existenţa totuşi a ceva care le face să se recunoască în atare situaţie, căci ele fac parte din Real ca întreg. Atunci, ce (cine) favorizează atare situaţie de conlucrare dintre două niveluri de Real diferite, existenţa totuşi a unei interacţiuni sau lipsa ei? Bineânţeles că lipsa ei deoarece în caz contrar definitivarea lor ca diferenţe n-ar fi posibilă. Faptul îl putem concepe doar numai dacă dăm noţiunii de abstract închipuirea unei lumi paralele incifrată în mod efemer în lumea mecanică ca amprentă a acesteia,  lipsită însă de mobilitatea ei, mobilitate care le şi ţine paralel, adică ştiutoare una de alta. Atare fapt constituie o situaţie constantă şi unică care  pare a fi constanta lui Plank – o interpretare a ei în contextul şi sensul respectiv. O putem închipui  ca pe o imagine a unui obiect într-o oglindă, care deşi se mişcă odată cu mişcarea obiectului rămâne în sine neschimbată sinestătător, şi doar copie (simulează) schimbarea obiectului aflat în mişcare. Ori, tocmai această mobilitate a amprentei paralelă cu obiectul mecanic, rămasă însă neschimbată sinestătător şi determină paralelismul dintre cele două niveluri de Real, el constituind în principiu constanta lui Plank. În acelaşi timp odată ce Realul se înregistrează prin cele două niveluri paralele înseamnă că acel ceva ce le face existenţa cunoscută (necunoscută) ca un tot întreg este această constantă. Constanta ”h” a lui Plank nu este diferită de zero, ci egală cu zero. Ea face ca între cele două lumi să nu existe nici o interdependenţă, anulând factorii care supun elementele lor alcătuitoare legii relativităţii a lui Einştein. Acesta este fenomenul care determină diferenţierea în primordial a ceea ce numim elementele Universului în două lumi paralele prin care El îşi recunoaşte existenţa ca atare. Determinismul lor se supune unei legi universale ce stă la temelia existenţei în general. Ea se bazează pe ideea de absolut – origine a tuturor posibilităţilor care prin realizare devin posibilităţi necesare ce-şi  recunosc  imaginile produsului lor  în  oglinda care pentru fiecare este amprenta  lor abstractă.

Astfel legea concretă este un rezultat a-l unei origini primordiale a tuturor posibilităţilor  din care se naşte cel puţin una necesară prin care ea îşi  manifestă acţiunea. Atare posibilitate necesară este în alt mod faţă de ceea din ce  s-a născut. Alt modul este obiectivizarea originii, a ideii în primordial.

Originea există de la sine prin sine în mod independent. Este tocmai ceia ce numim în alt racursiu constanta lui Plank exprimată prin paralelismul celor două lumi: obiective şi subiective.  Acestea sunt dovezile logice care ne spun că Realul are numai două niveluri numite astfel deocamdată. Ajungem la concluzia, că  noţiunea de nivel indică neapărat existenţa a cel puţin a celui de-al doilea între care nu există nici o legătură interactivă ele fiind paralele.

Atare lucru însă nu se poate spune despre Realitate, între elementele căreia există legături interactive. De aceea Realitatea are structuri care între ele nu sunt paralele, ci legate prin factori de legătură interactivi – mecanici. Ori, însăşi Realitatea face parte ca element de structură din Real (constanta „h” a lui Plank egală cu zero  explică în întregime de ce Realul este alcătuit din două deocamdată  Niveluri – vezi mai sus). Acest lucru se întâmplă din cauza că în cadrul Realităţii toţi factorii alcătuitori (structurile organizate) schimbători nu au un element constant la care să se raporteze, ci se raportează unul la altul, din care motiv între ei se stabileşte o situaţie de interacţiune ce determină normele legii relativităţii a lui Einştein. Legea relativităţii nu permite omului să cunoască un singur adevăr în cadrul Realităţii, pentru că ele toate sunt relative. Se întâmplă acest lucru, deoarece  sunt schimbătoare însăşi structurile mobile pe care se sprijină. Tocmai existenţa mai multor adevăruri relative ale Realităţii indică că dincolo de acestea trebuie să existe amprenta lor (opusul) – alt modul – adevărul absolut (adevărul constant). Căci, dacă atare Lege ar fi valabilă şi pentru fizica cuantică, atunci aceasta ar face parte din categoria Realităţii, iar Realul s-ar prăbuşi – totul fiind accesibil cunoaşterii umane. Sunt tocmai argumentele care îl impun pe om să înţeleagă că nu totul îi este în putere să perceapă. Tocmai acest lucru reprezintă reversul abstract a-l cunoaşterii – un alt aspect a-l constantei „h” egală c zero a lui Plank.

Nu poate fi nimic mai abstract decât aţi imagina mărimea celor două niveluri paralele ale Realului.  Pentru a ne o imagina este nevoie  să ne închipuim câte structuri ar putea include Realitatea de numărul cărora să depindă mărimea şi în consecinţă reversul abstract a-l ei.

Existenţa a două lumi paralele presupune obligatoriu aşezarea lor faţă în faţă aşa cum faţă în faţă cu imaginea lui din oglindă se găseşte un om. De aceea oricare factor din lumea Realităţii îşi are echivalentul său abstract (opus) în lumea (cuantică). Aceste două paralele se găsesc faţă în faţă pentru că prin definiţie paralelismul indică aflarea lor simultană într-o zonă în care este posibilă cunoaşterea reciprocă. Dacă facem abstracţie de orice condiţionare contextuală, atunci putem spune, că liniile paralele prin definiţie sunt infinite fapt ce face ca şi lumile închipuite pe care le formează trebuie să fie şi ele paralele.

Dimensiunile spaţiale ale punctelor (structurilor) care le formează sunt limitate în exterior, dar nelimitate în interior (profunzime). Căci, dacă nu ar fi limitate în exterior atunci liniile (lumile) s-ar suprapune una peste alta departajarea lor fiind imposibilă – lucru ce ar răsturna concepţia de bază a noţiunii de paralelism. Ori, tocmai faptul că ele sunt infinite în profunzime determină paralelismul lor împreună cu faptul că ele sunt limitate în exterior.

Însăşi ideea că una dintre liniile (lumile) paralele reprezintă oglinda celei de-a doua o constatăm din însăşi definiţia paralelismului. Şi întradevăr, cum ar fi una dintre lumi paralelă cu alta dacă acestea nu s-ar avea în zona de cunoaştere reciprocă? Căci, tocmai acest lucru ne permite să afirmăm prin analogie că lumea cuantică reprezintă subiectul (amprenta abstractă) a lumii mecanice care reprezintă obiectul. Datorită amprentei în care-şi recunoaşte imaginea lumea mecanică se ştie ca atare, dar nu şi viceversa deoarece ea este în consecinţă, adică relativă,  adevărurile căreia  nu-şi găsesc identificarea în ipostazele celorlalte adevăruri relative ale ei, în virtutea faptului că ele sunt toate schimbătoare.

Luând în consideraţie aceste lucruri, deci putem spune cu certitudine că spaţiul în care se întind aceste două planuri (lumi) este determinat de paralelismul lor, el împărţindu-se în două –  unul paralel faţă de celălalt: spaţiul mecanic (fizic) şi spaţiul cuantic (abstract).  Spaţiul fizic este tridimensional: lungime, lăţime, înălţime. Reieşind din definiţia paralelismului se poate concluziona că între cele două lumi paralele există o zonă de adiacenţă asupra căreia dimensiunile fizice ale Realităţii nu se răsfrâng, căci ar fi contrar semnificaţiei conceptului de paralelism.  Faptul ca atare ne indică că planul ca şi linia de altfel poate fi numai tridimensional în care una dintre dimensiuni – lăţimea este limitată în direcţia celui de-al doilea plan paralel, şi poate fi nelimitată în sensul opus acestuia. Numai astfel paralelismul celor două planuri nu poate fi afectat. Această condiţie face ca „punctele” (figurile) care formează liniile planurilor paralele ale celor două lumi să aibă o formă diferită de cea rotundă. Suma unei infinităţi de puncte care formează o linie nu poate fi egală cu zero, căci dacă ar fi astfel atunci existenţa liniei ca atare ar fi imposibilă.  Prin urmare mărimea unui punct infinit de mic nu poate fi şi ea egală cu zero deoarece prin analogie  şi existenţa punctului nu ar fi posibilă. De aceea punctul chiar şi infinit de mic prin urmare va avea dimensiuni. Ni le putem închipui asemenea dimensiunilor infinit de mici  ale constantei „h” a lui Plank. O astfel de linie o vom considera abstractă şi ea nu poate fi altceva decât amprenta liniei fizice.

Deci, prin infinit ne putem imagina un ceva cu dimensiuni care nu mai suferă modificări. În acest infinit de mic se sfârşeşte lăţimea liniei fizice îndreptată spre lumea cuantică (linia abstractă , planul abstract – vezi mai sus). Ori, linia fizică ca şi punctele din care este alcătuită  au dimensiuni însă schimbătoare spre deosebire de punctul (linia) abstractă infinit de mică însă cu dimensiuni constante. Prin urmare un punct de pe linia fizică odată ce are lăţime va avea şi  lungime şi înălţime care la fel vor fi infinit de mici, adică egale ca mărime cu constanta lui Plank, acolo unde acestea vor deveni neschimbătoare. Astfel se face că punctul fizic din lumea mecanică îşi are analogul său dimensional (fără dimensiuni cu înţeles  că are dimensiuni infinit de mici, adică constante) în lumea cuantică (abstractă). Şi deci dacă dimensiunile infinit de mici dar schimbătoare ale punctului (planului) se identifică cu dimensiunile constante (neschimbate) ale amprentelor lor abstracte (neschimbate în sens că ele de sinestătător nu se schimbă fără schimbarea punctelor şi liniilor din lumea fizică – vezi mai sus)  înseamnă că ele sunt identice cu aceste amprente ale constantei, adică se suprapun, înscriindu-se una în alta corespunzător în orice instantaneu de timp pe care-l formează prin organizare sau dezorganizare.

Ne putem astfel închipui  că constanta lui Plank este în primordial, fiind totodată originea a ceea ce creşte din ea prin modificare numai în două direcţii spre exterior, cu vectori opuşi direcţiei interiorului constantei. În felul acesta în interior nu mai este unde, dar în exterior este de unde. Nu este unde deoarece cel puţin una dintre dimensiuni aici se limitează, aceasta fiind lăţimea, pe când celelalte două sunt nelimitate în toate direcţiile. Astfel linia este dimensională cu trei dimensiuni, adică volumetrică.  Deci punctul (vezi mai sus) constituie arealul spaţial cel mai limitat posibil în care materia se are în forma ei structurată cea mai simplă. Se ajunge la concluzia că şi planul alcătuit dintr-o singură linie va avea o construcţie volumetrică însă mult mai complexă. Prin urmare nu se poate vorbi despre plan în sensul clasic a-l noţiunii aşa cum nu se poate vorbi despre linie în sensul ei clasic.

Concluzia e că Realitatea nu este compusă din linii sau planuri, ci din structuri spaţiale complexe, demonstrând astfel ceea ce am  afirmat mai sus şi anume, că numai Realul este alcătuit din două planuri (deocamdată să le zicem planuri şi vom vedea de ce numai deocamdată). Căci, dacă adunăm toate structurile Realităţii, atunci ni le putem imagina  formând toate împreună un plan, mai bine zis o lume – planul Realităţii care are amprenta lui paralelă – cel de-al doilea  plan a-l Realului – planul (lumea)  cuantic (cuantică).

Cărămida de structură cea mai mică a Realităţii va avea dimensiunile diferite de dimensiunile infinit de mici ale constantei lui Plank (vezi mai sus), însă întotdeauna mai mici decât dimensiunile volumetrice ale oricărei linii ale lui în afară de aceea care este alcătuită de chiar această cărămidă de structură cea mai simplă a Realităţii care este punctul fizic şi el volumetric. Atare cărămidă structurală ca unitate de măsură a planului (lumii) Realităţii constituie primul nivel de Realitate. Toate celelalte niveluri care cresc din ea (vezi mai sus)  vor fi diferite şi mult mai complexe decât cel de început.

Prin urmare pentru Realitate avem de a face cu niveluri de Realitate şi nu cu planuri ale Realităţii. Nivelurile de Realitate sunt structurile Ei diferite una de alta. Astfel deducem că cărămida de structură primordială a Realităţii are trei dimensiuni două dintre care lungimea şi înălţimea pot fi infinite în toate direcţiile iar cea de-a treia – lăţimea, fiind finită numai într-o direcţie  în cealaltă putând fi la fel infinită.

Dacă originea are dimensiuni, atunci ele vor fi toate egale între ele din cauza  că sunt constante   (vezi mai sus). Linia închipuită care leagă capetele acestor dimensiuni formează o sferă  infinit de mică şi nu o emisferă, tocmai datorită faptului că dimensiunile nu se schimbă. Mărimea constantă a dimensiunilor care determină sfera fiind constante imprimă e la fel o mărime constantă.

Începând cu cărămida de structură care este punctul fizic, dimensiunile Realităţii încep să se schimbe spre exterior şi nu spre interior. Cărămida de structură născută din origine cu dimensiuni mai mari decât a sferei constante ce cresc în toate direcţiile, în afară celei ce duce spre origine,  va avea la fel formă sferică care va îmbrăca sfera originii. De aceea punctul fizic este mai mare în dimensiuni decât constanta originii însă cu cele trei dimensiuni aflate într-o schimbare neregulată,  din care motiv sfera alcătuită de el va avea o formă şi ea neregulată dimensiunile interioare ale căreia sunt continuări ale diametrelor cu mărime constantă a sferei originii. Astfel ia naştere cea mai simplă structură a Realităţii – primul nivel a-l Ei.  Concluzia potrivit căreia schimbarea mărimii razelor sferei ce creşte este neregulată se bazează pe faptul că Realitatea se înregistrează ca o infinitate de forme existenţiale diferenţiate ce alcătuiesc diferite structurii de Realitate între care există o legătură directă, ele fiind prelungiri ale razelor sferelor cărămizilor  alcătuitoare ale Ei. De aceea suprafeţele emisferei nu vor fi regulate, ci ondulatorii (neregulate). Vom observa că dimensiunile liniilor structurale ale sferei originii se vor repeta de n +1 împărţit la n  în mărimea liniilor structurale ale sferelor  nivelurilor de Realitate.

Este de presupus că o astfel de schimbare este continuă pe cât se poate de considerat acest lucru pentru semnificaţia structurilor Realităţii şi nu pentru nivelurile de Realitate pe care le formează acestea. Pentru nivelurile de Realitate această schimbare se face prin salturi, deoarece ele reprezintă încununarea efectelor schimbătoare a nenumărate structuri funcţionale, care concentrându-se alcătuiesc formaţiuni calitative radicale noi – de etapă.

De fapt observăm că fiecare structură a nivelurilor de Realitate îşi are amprenta  în al n+1 împărţit la n  mărime a constantei originii repetată în liniile volumetrice care o formează, iar fiecare nivel de Realitate în al n+1 repetări întregi ale mărimilor constante ale originii. Astfel originea, adică mărimile ei constante transcendentează  nivelurile de Realitate prin mijlocirea structurilor lor. Atare fenomen poartă denumirea de fenomenul transcendenţei. În acastă stare originea se are ca atare, transmiţându-se lumii fizice – Realităţii.

Numai între nivelurile de Realitate există zone de non rezistenţă care şi constituie amprenta în absolut a lor, între structurile acestora însă fiind o legătură directă continuă, amprentele în relativ ale cărora sunt constituite din mărimile n+1 împărţit la n  ale dimensiunilor originii, care astfel devin în lumea mecanică schimbătoare.   În acest fel fiecare nivel de Realitate îşi are amprenta înscrisă în zonele de non rezistenţă dintre ele (n+1), iar structurile din care sunt alcătuite sunt înscrise în chiar elementele structurale ce le formează (liniile volumetrice care sunt dimensiunile origini n+1 împărţit la n). Este tocmai ceea ce trebuia să deducem pentru a susţine ideea conform căreia amprentele Realităţii sunt înscrise în chiar structurile  ei (vezi mai sus) . Dacă Realitatea se măreşte (se dilată) de n ori, atunci Ea se va sprijini pe acest n număr de constante (amprente) în absolut.

La începutul lucrării am afirmat că Realul este compus din două planuri paralele: planul obiectiv (fizic) – Realitatea, şi planul subiectiv (abstract), denunţând părerea exegezei în domeniul structurii de fond a Realului, care susţine că Realitatea ar fi compusă şi Ea la rându-i din planuri paralele. Pe baza acestei axiome am dezvoltat ideea aceasta încercând să arăt faptul ca atare pe baza unei logici care să îndreptăţească întocmai argumentele ei forte ca legitate. Astfel am ajuns la o contradicţie principială, care anulează unul dintre aceste argumente majore potrivit căruia odată ce planurile Realului sunt paralele, lăţimea lor este limitată în direcţia celuilalt plan,  ea fiind nelimitată pentru planul Realităţii numai în direcţia opusă celui de-al doilea plan paralel. Contradicţia în cauză se naşte din rezultatul la care am ajuns în urma examinării atente a fenomenologiei expansiunii Realităţii.

Concluzia este că s-a ajuns la ideea potrivit căreia aşa numitele planuri ale Realului  nu mai sunt planuri, ci sfere concentric înscrise una în alta, structurile Ei incluzând şi amprentele lor înscrise când în relativ, când în absolut. Reieşind din această situaţie deci,  şi având în vedere că amprenta – originea Realului are formă sferică, atunci dimensiunile Realităţii sunt nelimitate în direcţiile opuse constantei originii, deoarece Ea creşte după cum am constatat din  aceasta din urmă, lucru care nu se poate afirma şi în cazul dacă Realul ar fi compus din planuri paralele.

Realitatea se află într-o expansiune a cărei  viteză este diferită pe diferite direcţii ale ei, adică pe unele raze cu mărimea a unui număr n a-l multiplicării  constantei originii,  pe altele de n+1 , iar pe altele de n+1 împărţit la n.  Pe aceste mărimi diferite ale numărului n se bazează structura diferită a terţelor niveluri de Realitate.

Numărul n a-l multiplicării constantei originii, după cum am menţionat, determină timpul spaţial, timpul Realităţii. El nu se naşte din nimic, dar dintr-o mărime constantă care este timpul etern – originea sferică.  Caracteristicile volumetrice ale punctelor după cum s-a afirmat sunt valabile şi pentru liniile formate din ele astfel încât circumferinţele sferei originii alcătuite din acestea sunt uniforme, deoarece toate razele ei au aceiaşi mărime pentru că sunt  egale. Ipoteza că acestea sunt egale are un suport cel puţin logic, deoarece nu poate fi nimic mai constant , adică suficient sieşi decât un ceva care are la bază dimensiuni structurale egale. Ori a avea structuri cu dimensiuni inegale ar însemna că acest ceva ar fi schimbător, adică insuficient sieşi. Şi atunci este greu de presupus că Universul ar ava drept bază un început insuficient sieşi – schimbător. Pentru a ajunge la un adevăr evident este nevoie de a porni de la un adevăr presupus. Căci, oricum cunoaşterea omului merge dinspre evident spre presupus, adică spre origine. Adevărul evident este în consecinţă, iar cel presupus este în primordial, deşi este necunoscut încă. Se afirmă acest lucru în virtutea faptului, că totul în această lume evidentă are un început – început care poate fi conceput şi pentru  totalitatea ei, însă care rămâne a fi ascuns, şi numai intuit ca un adevăr absolut.

Rolul unui astfel de adevăr absolut îl îndeplineşte originea care este un ceva constant şi suficient sieşi. De aceea axioma are un rol primordial în cunoaşterea a însăşi tainei ce-i stă la bază. Iată de ce presupunerea că razele sferei originii sunt egale şi constante se bazează pe ceea ce ne oferă în măsură de logică cunoaşterea evidentă a lumii care de undeva vine – din începutul ei originar (primordial), însăşi lumea fiind în consecinţă – originală.

Având în vedere că nivelurile de Realitate şi structurile lor cresc diferit pe diferite raze  – concluzie bazată pe diversitatea infinită de structuri ale Ei, atunci şi timpul va fi înregistrat diferit în ele. Deoarece  expansiunea Realităţii (cosmosului) se face cu viteză diferită pe diferite raze ale sferei pe care o formează Ea (vezi mai sus),  acestea vor deveni dimensiunile de mărime diferită ale structurilor care o alcătuiesc, transformându-se în lungimea, lăţimea şi înălţimea acestora – dimensiuni fizice ale lumii mecanice care este. Ori (vezi mai sus) tocmai aceste dimensiuni diferite ale nivelurilor de Realitate fac ca suprafaţa sferei Realităţii să fie neregulată.) Schimbarea continuă a mărimii dimensiunilor în acest regim face ca între structuri să nu existe nici o discontinuitate, fapt ce se bazează pe relativitatea raportului dintre mărimile diferite ale dimensiunilor care le organizează în mod diferit. Acest lucru face ca amprentele să nu rămână în urma mişcării lor, ci să le urmeze simultan cu schimbarea dimensiunilor , adică să se înscrie organic în ele. Şi numai din etapă în etapă, la repetarea dimensiunilor sferei originii de n +1 număr de ori între nivelurile de Realitate şi amprentele în absolut ale lor (vezi mai sus) vor apărea zone de non rezistenţă.

Dar atare lucru, reieşind din cele relatate, face ca în acest timp  înălţimea, lăţimea şi lungimea structurilor să se egaleze ca mărime, numărul n devenind o mărime egală pe diferite raze ale sferei. În aceste momente sfera Realităţii devine regulată pe toată suprafaţa , iar razele  Ei devin toate egale. Altfel spus din timp în timp forma sferei Realităţi devine asemănătoare sferei constante a originii. În acest timp Realitatea  îşi recunoaşte amprenta în absolut. Ea este mult mai stabilă structural decât orice altă structură intermediară a formaţiunilor ce o alcătuiesc, devenind suficientă sieşi.

Este de presupus că sfera unei astfel de Realităţi absoarbe (acumulează) energia tuturor structurilor  formelor materiei de până la ea, din care cauză, ea se transformă într-o gaură neagră ieşirea din care se va face printr-un salt (explozie) uriaşă cu eliminare de energie asemenea cum acest lucru are loc în sfera constantei originii, care pune bazele noilor schimbări, noilor forme structurale ale materiei.  Cu apariţia unei zone de non rezistenţă se încheie un ciclu de expansiune a Realului şi implicit a Realităţii (cosmosului). În urma unui nou salt începe structurarea unui nou nivel de Realitate. Astfel fiecare structură a noilor forme de materie îşi va avea amprenta de data aceasta schimbătoare ca însăşi schimbarea neregulată a elementelor lor (vezi mai sus) între care nu va exista nici o discontinuitate. Prin urmare discontinuităţile în lumea Realităţii apar doar periodic în timpul când dimensiunile interioare ale sferei Ei devin egale. Rămâne de aflat dacă apar ele după perioade agale de timp sau diferite.

Se poate de presupus că discontinuităţile se nasc după perioade cosmice inegale de timp odată ce în interiorul structurilor Realităţii raportul dintre mărimile dimensiunilor ce le stau la bază este unul relativ, iar Ea se află într-o expansiune când neregulată pe diferite dimensiuni, când regulată (vezi mai sus) pe aceleaşi dimensiuni. Atare lucru va determina şi relativitatea duratei timpului aflat în directă legătură cu componentele Realului (Realităţii şi amprentele Ei). Deci, totul ce se petrece în interiorul Sferei Realului este legic, odată ce relativul se împleteşte cu absolutul în mod parţial (periodic). Prin atare fenomene aflate în desfăşurare Realul (Universul) devine suficient sieşi ca timp etern, deoarece aceste lucruri se petrec într-un timp sferic.

Dacă trecerea de la un nivel de Realitate la altul  se face prin salturi cu eliberare de energie, atunci această energie este preluată şi transmisă din etapă în etapă cosmică din energia eliberată din saltul de început, când din origine s-a format primul nivel de Realitate. Având în vedere că Universul este un sistem închis suficient sieşi, atunci este de crezut, că şi energia pe care o conţine este suficientă sieşi adică constantă (sferică), dar transmisibilă de la un nivel de Realitate la altul.

În cadrul primului salt zona de non rezistenţă existentă în centru a devenit  amprenta primului nivel de Realitate. Zona de non rezistenţă reprezenta însăşi sfera originii.  La acel început timpul era concentrat şi curgea cu o mare repeziciune, pentru că expansiunea (dilatarea) Universului astfel născut era pusă în mişcare de cantitatea enormă de energie  eliberată. Se naşte întrebarea: dacă sfera originii constituia o stare suficientă sieşi, atunci cum se explică faptul că ceva rotunjit, constant şi suficient sieşi a devenit schimbător, dând naşte Universului. La această întrebare se poate logic răspunde, doar dacă vom considera originea ca ceva necondiţionat, adică neschimbată (absolută) în sine  în raport cu ceia ce a dat naştere schimbător, ea de fapt servind concomitent şi punct de  început, şi punct terminus a unui şirag de transformări şi procese care se repetă la nesfârşit din etapă în etapă pe circuite ce converg în centre de acumulare a energiei  – zone de non rezistenţă, şi structuri prin care energia se preia şi se transmite altor zone de non rezistenţă. Având în vedere aceste lucruri putem concluziona că Realitatea este compusă din niveluri de Realitate care includ în ele multiple structuri ale materiei (structuri spaţiale) ce umplu spaţiul dintre două discontinuităţi ale Ei. Şi nu putea să se întâmple altfel, pentru că saltul primordial s-a produs cu o declanşare de energie uriaşă ce a şi pus în mişcare schimbarea continuă din discontinuităţi în discontinuităţi. Asemenea Realităţii care este continue putem afirma că şi Realul este continui deoarece el continuă din discontinuitate în discontinuitate în altă discontinuitate. Tocmai această situaţie face ca Realul să fie integru, adică face ca lumea fizică să se integreze cu lumea cuantică în mod sinergic. Ori, el nu poate fi dezintegrat, pentru că energia lui nu s-a fragmentat astfel încât să dispară sau să nu mai fie fluidă, ci s-a fragmentat astfel încât să se acumuleze ca apoi să se descarce  intermitent. Căci, dacă ar fi altfel mişcarea ar dispare – schimbare ce se bazează tocmai pe această intermitentă acumulare şi eliberare de energie, care şi creează diferenţele  – motorul de fapt a-l oricărei mişcări. În caz contrar  Universul s-ar prăbuşi din lipsă de vehicol  care să-l propulseze.

Este de presupus că odată ce originea este constantă, deci şi energia ei este constantă ca mărime, adică inepuizabilă deoarece se scurge prin formaţiunile circulare ale Ralului, acumulându-se şi revărsându-se periodic. De aceea mişcarea în Univers este veşnică, schimbarea fiind funcţia prin care ea se manifestă ca atare. Căci, noţiunile de mişcare şi schimbare se determină ca atare numai în raport cu ceea ce este constant, adică cu aceea  ce nu se mişcă şi nu se schimbă – constanta lui Plank – Originea. Oare nu această determinare stă şi la baza a ceea ce numim raportul dintre Realitate şi amprenta Ei – originea (raportul dintre  mişcare (schimbare) şi constanta (absolutul)? Se consideră constantă, deşi din ea porneşte schimbarea, pentru că şi după saltul primordial rămâne mijlocitoarea a tot ce prin ea curgând rămâne veşnic. (Vezi mai sus cum axioma care este o taină cu un adevăr intuit (intuit pentru că adevărul ei există, numai că dincolo de conştient)  devine cunoaştere prin inversarea mişcării din exterior (din cunoaştere) spre interior – spre necunoaştere, spre adevărul existent de dincolo de Realitate.) Ori, cum altfel se poate ajunge la adevăr dacă nu numai pornind din datele cunoscute ale problemei. Căci, intuiţia (axioma) nici n-ar exista, dacă n-ar exista obiectul aplicării ei – adevărul absolut cu sediul în constanta originii.

Schimbările violente cotidiene ale materiei fizice împreună cu cele de mărime cosmică sunt o înşiruire de funcţii dintr-o metamorfoză circulară de transformări în care fiecare nouă etapă devine şi origine şi punct terminus.  Am lăsat intenţionat ca să se dezvolte conceptul despre existenţa unei origini (a unui început primordial) pentru a lăsa loc de manevră  gândirii şi a ajunge în definitiv la atare concluzie. Deci ceea ce este constant este mişcarea, transformarea şi circuitele multifuncţionale de ele determinate alcătuitoare de sfere circumscrise. De aceea trecerea de la un număr n de constante la unul n+1 se fa face printr-un salt urmat de o schimbare continuă care va duce la o nouă calitate a noului format.

 Astfel se face că amprentele structurilor (nivelurilor) de Realitate sunt ca nişte umbre (imagini) ale acestora. Fizica clasică a Realităţii dovedeşte în mod evident toate aceste metamorfoze.  În mod schematic, deci amprentele nivelurilor de Realitate înscrise în sfera pe care o formează vor avea forme regulate, circumferinţele formatoare ale cărora vor fi discontinui, pentru că sunt amprente prin definiţie (vezi începutul lucrării),  între ele şi sferele structurilor nivelurilor de Realitate, existând la fel discontinuităţi evidenţiate  schematic printr-un spaţiu pe lungimea razelor sferelor. Aşadar nivelul de Realitate va avea amprenta s-a înscrisă uniform dar discontinui în el, iar fiecare structură a lui va avea amprenta sa înscrisă neregulat dar continui în ea. Raportul dintre dimensiunile structurilor în interiorul continuităţilor este relativ, iar în interiorul discontinuităţilor este absolut.  Astfel absolutul se îmbină cu relativul dând naştere Realului – sferei Universului.

Sfera Realului

Schema sferei Realului secţionată de un plan transversal închipuit.

Cât nu pare  de paradoxal însă în structurile relative timpul se înregistrează continuu ca timp relativ, iar în cele abstracte – constant (discontinui) ca timp absolut. De aceea timpul în structurile relative este reversibil, pentru că el curge din absolut prin relativ spre absolut. Putem numi timp abstract – timpul etern, pentru că el este neschimbat asemenea stării absolute a constantelor zonelor de non rezistenţă. Timpul relativ împreună cu cel absolut formează timpul sferic al sferei Realului.

Se poate spune că fiecare structură a unui nivel al Realităţii are timpul ei relativ, iar fiecare zonă abstractă dintre nivelurile de Real – timpul ei constant. Aşa cum timpul sferic este etern la fel şi Realul este etern. Deci, timpul îl vom privi ca pe ceva ce este legat nemijlocit de materia fizică şi amprenta ei abstractă. Timpul nu poate fi închipuit în afara acestor categorii, deoarece altfel nu ar avea un obiect de aplicare şi de raportare în relaţie cu care să se conceapă.

Aceste argumente ne dau dreptul să afirmăm, că odată ce Realitatea se înregistrează ca atare, atunci ea este diferită de Constanta lui Plank. Iar ceea e este diferit de Constanta lui Plank poate fi un ceva mai mult decât Ea, fapt ce ne indică că Realitatea (cosmosul) se află în expansiune  intermitentă de la un nivel de Realitate la altul, expansiune care se face prin salturi. Se naşte întrebarea: cât de mare poate fi Universul? Dacă mărimea lui poate fi infinită, atunci ea ar corespunde unei mărimi ireale (unei cifre ireale). Însă Realitatea poate fi  măsurată în numere (cifre) reale. Aşa cum Universul – Realul este alcătuit pe lângă lumea subiectivă şi de lumea obiectivă, atunci El poate fi în definitiv măsurabil, adică i se poate atribui o mărime reală. De aceea Realul (Universul)  nu se poate concepe (înregistra) acolo unde  dimensiunile (mărimile) sunt ireale – lucru ce ne permite să credem că El va fi mărginit cu toate că în momentul de faţă este în expansiune. Expansiunea lui se poate pune pe seama  zonelor abstracte care nu sunt egale cu zero (nu sunt nimic),  ci un ceva constant cu dimensiuni de mărime constantă (vezi mai sus), deşi insesizabile. Ori, mărimea  este diferită de zero (nimic) şi se naşte în urma expansiunii constantei, fiind un plus ceva, aşa cum un plus ceva este însăşi Universul cu toate nivelurile şi zonele abstracte ale sale.

Potrivit definiţiei Realităţii (vezi mai sus) între structurile care o alcătuiesc există o coeziune (relaţie) cauză-efect, deoarece  între ele nu sunt discontinuităţi. Iar structurile abstracte ale Realului sunt constituite din atare discontinuităţi. Am afirmat anterior că discontinuităţile sunt alcătuite dintr-un număr multiplicat, dar întreg de dimensiuni ale constantei care face ca spaţiul abstract dintre nivelurile Realităţii să se mărească odată cu mărirea numărului acestora şi implicit şi cu mărirea numărului discontinuităţilor.

În procesul expansiunii Universului prin mărirea neregulată a structurilor nivelurilor Realităţii pe razele sferei lui determinată de această expansiune, legăturile structurilor devin din ce în ce mai  mari, fapt ce duce la slăbirea coeziunii lor, deoarece amprenta lor în dimensiuni absolute (vezi mai sus) tot mai mult se îndepărtează de ele, din care cauză îşi recunosc tot mai greu imaginea, adică tot mai greu se concep ca atare – lucru ce face ca la un număr n+1 X n la puterea n+1 să devină efemere (abstracte) acolo unde şi când Realitatea se sfârşeşte în chiar starea Ei abstractă din care s-a născut. De aceea Realitatea este finită (limitată), iar amprenta Ei – condiţionat nelimitată, pentru că nu are dimensiuni reale, adică nu mai are o Realitate la care să se raporteze (vezi mai sus) dincolo de circumferinţele care alcătuiesc sferele nivelurilor Ei.

În lumea abstractă dimensiunile şi ele abstracte pot fi considerate constante, adică infinite în interior şi finite în exterior, odată ce din abstract se nasc Realităţile care se concep drept ceea ce sunt. Putem considera, deci în concluzie, că Realul (Universul) este alcătuit din stări cu două feţe aşezate una împotriva celeilalte care se repetă de n număr de ori în n număr de niveluri de Realitate, ce se concep ca atare recunoscându-şi fiecare imaginile în n număr de amprente abstracte. Altfel spus Universul din abstract se naşte şi în abstract se închide, parcurgând n număr de găuri negre mai mari sau mai mici, când acumulându-şi energiile când eliberându-le.

Ceea ce rămâne veşnic neschimbat este numai lumea abstractă – constanta sferelor amprentelor nivelurilor de Realitate înscrise una în alta ce le desparte şi care formează toate împreună Sfera Universului. Astfel ajungem la concluzia că lumea Realităţii (mecanică) are trei (vezi mai sus) dimensiuni, pe când lumea abstractă (amprenta realităţii) – patru dimensiuni – a patra fiind constanta zonelor de non rezistenţă dintre nivelurile de Realitate. Prin urmare Universul are şapte dimensiuni – cele şape taine pe care se sprijină El. A şaptea dimensiune – cea constantă, este comună pentru celelalte trei  perechi, pentru că de fiecare dată ea este aşezată între nivelurile de Realitate, repetându-se de n număr de ori integru în discontinuităţile  (vezi mai sus) Realului. Şi într-adevăr în atare centru care este cea de-a patra dimensiune liniile care proiectează dimensiunile nivelurilor de Realitate în oglinda formată din amprentele lor, se intersectează, dincolo de care dimensiunile se inversează, devenind abstracte şi formând aşa zisele imagini efemere (abstracte).

Cauza care face ca spaţiul să devină variabil şi să se înregistreze prin cele trei  dimensiuni ale nivelurilor de Realitate este tocmai constanta lui Plank. Ori spre deosebire de dimensiunile ei stabile, dimensiunile nivelurilor de Realitate sunt variabile pentru că se află în expansiune, din care motiv ele devin de fiecare dată altele în comparaţie cu dimensiunile constantei, fapt ce duce la curbarea spaţiului treptat în jurul discontinuităţilor şi la formarea în consecinţă a sferelor nivelurilor de Realitate înscrie una în alta, şi implicit a formării sferei Universului. Tocmai de aceea că dimensiunile constantei lui Plank sunt neschimbate pătrunderea în interiorul stării ce o constituie este imposibilă. De acest adevăr s-a lovit fizica clasică, atunci când a încercat să o explice.

Dimensiunile Realităţii determină timpul sesizabil, pentru că nu ne putem închipui spaţiul a fi atemporal. Ori, în definitiv, prin organizarea spaţiului se naşte timpul. Perceperea lui de către om se datorează mişcării complexe a structurilor  fiziologice în relaţie directă cu structurile spaţiale  ale materiei aşa zise moartă conform unei ordini a relativităţii raportului dintre ele  aflate toate într-o mişcare continuă.

În structura fiziologică care este fiinţa umană – materia ei biologică este obiectul, iar constanta sa – este subiectul – suportul ei abstract fiind raţiunea. Aşa cum dimensiunile lumii mecanice se curbează, formând o sferă în jurul dimensiunilor ei abstracte, la fel şi timpul se curbează devenind sferic, având şi el aceleaşi dimensiuni: lungime, profunzime şi înălţime (vezi mai sus) în ea,  fiind însă constant (fără dimensiuni) – etern în lumea abstractă. Rămâne doar a determina care dintre dimensiunile timpului relativ sunt sesizate mai intens sau mai puţin intens în diferite stări ale organismelor fiziologice inclusiv omul. (Despre alte caracteristici ale timpului vezi mai sus).

Tot ansamblul construcţiei sferei Realului (Universului) este văzut de fizicieni şi filozofi diferit de această schemă presupusă a fi a ei expusă aici.  Fizicianul Basarab Nicolescu spune: „Ansamblul nivelelor de percepţie şi zona lor complementară de non rezistenţă constituie în abordarea mea subiectul. Cele două zone de non rezistenţă ale obiectului şi subiectului trebuie să fie adiacente, pentru ca fluxul de informaţie să fie capabil să circule în mod curent între obiect şi subiect.”1

Zona de non rezistenţă este una abstractă , adică imposibil de perceput, deoarece conform definiţiei lumea cuantică este ceea ce se află dincolo de percepere (cunoaştere). Ea este doar intuită, dar nu şi cunoscută. Intuiţia este o stare  ce poate fi sesizată, dar nu şi explicată: presupusă prin ceea ce poate fi  cunoscut (perceput) adică dedusă empiric. Prin urmare, ansamblul nivelurilor de percepţie nu poate face parte din lumea intuită imposibil de cunoscut, ci  din aceea ce poate fi cunoscută, suportul ei fiind materia fizică (biologică), ea astfel făcând parte din această lume.

 

1 Basarab Nicolescu, „ Despre Heisenberg şi nivelurile de realitate”, Revista „Ştiinţa şi tehnica”, nr.3,  Bucureşti, 2006.

 

Ansamblul nivelurilor de percepţie, aşadar, corespunde întocmai funcţiunilor structurilor diversificate şi legăturilor dintre ele ale materiei biologice (fizice) în legătura lor directă cu structurile fizice (materiale) ale lucrurilor cu care intră în contact, şi pe care le percep ca atare, şi nici de cum din sfera abstractă care potrivit definiţiei nu are nici o legătură cu materia fizică, ea fiind o zonă de non rezistenţă alcătuită din discontinuităţi. De aceea ansamblul nivelurilor de percepţie  constituie unul dintre nivelurile de Realitate. Ori, subiectul este ceea ce nu are structură materială, pe când ansamblul de percepţie are la bază structuri concrete biologice ca să ne permitem să afirmăm că ansamblul nivelurilor de percepţie alcătuieşte subiectul. Deci, obiectul este reprezentat de nivelurile de Realitate; subiectul de amprenta lor, iar centrul focusal – constanta lui Plank (cea de-a şaptea dimensiune) este locul unde se intersectează liniile volumetrice ale nivelurilor de Realitate ce proiectează imaginile în lumea lor abstractă. (Am menţionat pe parcursul expunerii acestui material că alte situaţii ale structurii sferei Realului ar constitui obiectul constantei lui Plank. Am făcut acest lucru pentru a lăsa loc de manevră mersului continui a-l deducţiilor aferente unei logici  în stare, în definitiv, să ne permită a ajunge la un adevăr credibil bazat pe  argumente logice şi nu anacronice). De aceea încă ansamblul nivelurilor de percepţie nu poate constitui nici de cum subiectul, adică amprenta lor abstractă, pentru că altfel ar intra în contradicţie cu însăşi criteriile pe care se bazează departajarea lumii obiective (fizice) de cea subiectivă (cuantice).

Zona complementară a ansamblurilor de percepţie face parte din lumea Realităţii. Mai mult chiar pentru B. Nicolescu atât subiectul cât şi obiectul au zonele lor de non rezistenţă (vezi cele două zone de non rezistenţă ale obiectului şi subiectului din citatul lui) – lucru care merge în contradicţie cu ceea ce afirmă tot el cum că ar exista două concepte cu privire la Real şi Realitate conform cărora prin Realitate se înţelege tot ceea ce se dă percepţiei,  iar prin Real ceea ce se dă percepţiei împreună cu ceea nu se supune ei. Prin urmare subiectul nu poate avea o zonă de non rezistenţă, pentru că el singur reprezintă această zonă de non rezistenţă pentru obiect. De aceea între obiect şi subiect există doar o inversare de parametri dimensionali ai nivelurilor de Realitate, care devin abstracţi după intersectare în centrul focusal care este  constanta lui Plank. Nu există nici un flux de informaţie pentru că între structurile abstracte ale amprentelor nivelurilor de Realitate sunt prezente discontinuitate (vezi mai sus).

În acelaşi timp B. Nicolescu consideră că aceste zone  de non rezistenţă adiacente obiectului şi subiectului pe care el le recunoaşte totuşi că ar exista,  nu pot fi reduse nici la obiect, nici la subiect şi  ar corespunde celui de-al treilea termen – cel de interacţiune între obiect şi subiect. Nu există nici o zonă care să corespundă celui de-al treilea termen – cel de interacţiune, pentru că subiectul este doar o amprentă abstractă, adică constantă (vezi mai sus), lângă obiect existând numai o acţiune cu sens unic dinspre subiect spre obiect  care apare în timpul saltului atunci când dintr-o zonă de non rezistenţă se naşte un nou nivel de Realitate (vezi mai sus). Nu există nici o interacţiune între obiect şi subiect, pentru că dacă ar exista, atunci obiectul şi subiectul s-ar schimba  în raport unul faţă de altul, pe când de fapt se supune schimbării numai nivelurile de Realitate, adică obiectul, subiectul rămânând constant. Şi acest lucru se întâmplă deoarece structurile Nivelurilor de Realitate îşi au amprentele lor corespunzătoare numai în diapazonul relativ a-l amprentelor. dar nu şi în cel absolut (vezi mai sus) – fapt care şi face ca structurile Realităţii să formeze în rezultat construcţii sferice şi nu liniare.

Altfel spus lumea mecanică este controlată doar în totalitate numai în momentul saltului când i se eliberează o cantitate anumită de energie care să o pună în mişcare.  De aceea pe parcursul timpului relativ pe care îl are la dispoziţie, ea îşi formează legile fizice proprii de funcţionare. Pentru a ne închipui cu aproximaţie relaţia care există între structurile Realităţi şi amprentele lor o putem face dacă o asemănăm cu relaţia care există între un obiect şi umbra lui. Nu se schimbă umbra, ci obiectul fapt pentru care umbra (amprenta) este considerată constantă deşi ea copie dimensiunile schimbătoare ale obiectului. De aceea  abordarea lui B. Nicolescu este incertă. Acestea sunt motivele care au impus ca conceptele clasice despre  raportul dintre obiect şi subiect să fie puse în discuţie în acest material.

Pentru B. Nicolescu materia reprezintă complexul substanţă-energie, spaţiu, timp, informaţie. Potrivit ideilor expuse aici materia (Realitatea) este alcătuită din niveluri de Realitate,  iar ceea ce numim energie , spaţiu, timp, informaţie sunt cele ce ţin de  organizarea sau dezorganizarea ei. Materia este în dinamică continuă numai în interiorul nivelurilor de Realitate: în organizare sau dezorganizare. Dinamica  presupune că structurile ei se acţionează reciproc – legături prin care ea devine informativă, adică cu achiziţie sau eliberare de energie.

Ansamblul relaţiilor continui dintre structurile spaţiale (temporale) ale materiei reprezintă în contextul funcţiilor organice astfel născute corespunzător ansambluri  de percepţie. Nici unul dintre factorii: spaţiu, timp, energie, informaţie însă, nu formează structuri aparte, ci toate împreună, mişcarea fiind aceea care le aranjează diferit în ceea ce înseamnă cele trei  dimensiuni ale Realităţii prin care se au drept ceia ce sunt, recunoscându-şi imaginile în amprentele în relativ şi în absolut (vezi mai sus) cu cele patru dimensiuni abstracte ale acestora. Energia este rezultatul a atare poziţionări spaţiale (temporale) a Realului.

Heisenberg consideră că există regiuni de Realitate. Ori în adevăr Realitatea este clădită din niveluri despărţite de zone de non rezistenţă care sunt amprentele în absolut ale acestora. Regiunile de Realitate le putem concepe numai întinse într-un plan cu două dimensiuni, dar nu cu trei,  pe când Realitatea se desfăşoară  volumetric în cadrul a trei dimensiuni – fapt ce ne indică că ea este constituită din niveluri pe care nu le putem închipui bidimensionale.

Regiunile de Realitate ale  lui Heizenberg nu le putem numi nici structuri ale nivelurilor de Realitate pentru că acestea sunt la fel tridimensionale. Prin urmare ansamblurile de gândire (de percepţie) corespund mai lesne structurilor, apoi nivelurilor de Realitate, şi nici de cum aşa numitor regiuni de Realitate. Cele trei regiuni ale Realităţii pe care B. Nicolescu le numeşte niveluri de Realitate sunt următoarele; nivelul stărilor lucrurilor independente de procesul de cunoaştere – mecanica clasică, electronismul şi cele două teorii ale relativităţii ale lui Einştein ; al doilea nivel de Realitate corespunde stărilor lucrurilor inseparabile de procesul de cunoaştere  – mecanica cuantică, biologia şi ştiinţele care se ocupă de conştiinţe,  şi a-l treilea nivel de Realitate corespunde stărilor lucrurilor create în conexiune cu procesul de cunoaştere.2 În acest nivel de Realitate el include filozofia, arta, politica, metafora Dumnezeu, experienţa religioasă şi inspiraţia. Este necesar de precizat că autorul include în nivelurile de Realitate şi mecanica cuantică – element ce alcătuieşte partea abstractă a Realului.

Dacă mecanica cuantică, biologia şi ştiinţele ce se ocupă de conştiinţe sunt inseparabile de procesul de cunoaştere, atunci nici de cum nu înseamnă că cunoaşterea lor este absolută. Dimpotrivă, atare fapt vorbeşte despre aceea că ea este numai aproximativă, căci are un caracter mai mult deductiv sprijinit pe cele ce se cunosc din experimentele şi experienţele cognitive  ale mecanicii clasice, electronismului şi celor două teorii ale relativităţii ale lui Einştein.

Cu atât mai evident elementele ce sunt inseparabil legate de procesul de cunoaştere se vor poziţiona mult mai departe de adevărata cunoaştere a lor decât cele care sunt cunoscute direct datorită experimentelor la care participă. Cele legate inseparabil de procesul de cunoaştere vor fi într-un fel sau în altul, sau nu vor fi de loc, în dependenţă de gradul de cunoaştere, imaginaţie, capacitatea de deducţie, sau corespunzător de lipsa acestora.  Prin urmare aceste categorii fac parte din lumea abstractă doar intuită aproximativ într-un fel sau în altul.  De aceea ele nu pot face parte din Realitate (vezi mai sus deosebirea dintre Realitate şi Real), ci din Real. Cunoaşterea ce nu se sprijină pe experimente evidente este una pur subiectivă (abstractă).  Astfel se face, că ceia ce include B. Nicolescu în cel de-al treilea nivel de Realitate face parte tot din ştiinţele care se ocupă de conştiinţe deoarece arta, filozofia, politica, metafora Dumnezeu , experienţele religioase şi inspiraţia sunt toate imaginate în aproximativ ca produs a-l unei gândiri abstracte.

În definitiv dacă vom socoti aşa cum consideră B. Nicolescu că realitatea este alcătuită numai din trei niveluri  de Realitate, atunci Universul ar trebui să ni-l închipuim ca pe ceva foarte limitat alcătuit numai din trei niveluri de Realitate. Ori, El est o stare imensă cu o structură în evoluare continuă (intermitentă -vezi mai sus), foarte complexă întinsă pe un timp nemăsurabil, deoarece traseele metamorfozelor componentelor lui sunt circulare (închise), adică repetabile.  Căci, Universul nu este numai ceea ce numim Realitate, dar ceea ce numim Real – Realitatea împreună cu amprenta Ei abstractă  noumenică (vezi mai înainte).  Prin urmare Realitatea lui va fi mult mai complexă, mult mai vastă şi mult mai diversificată.

Conform ideilor aduse în prim planul acestei lucrări Realul este alcătuit dintr-o succesiune  de nenumărate şi nenumărate  planuri de Realitate despărţite de zone de non rezistenţă – toate aflate într-o mobilitate continui /discontinui.  Nivelurile  Realităţii sunt constituite, aşadar, numai din stările lucrurilor independente de procesul de cunoaştere: mecanica clasică, electronismul şi cele două teorii ale relativităţii ale lui Einştein.

2 Ibidem.

 

Nu este exclus ca în alte niveluri ale Realităţii din numărul imens creatoare de timp relativ, să existe structuri biologice care să posede ansambluri de percepţie care să nu corespundă caracterelor ansamblurilor de percepţie ale structurilor biologice cunoscute, dar care vor face parte toate integral din Realitate şi nu din zonele de non rezistenţă dintre nivelurile acestea. Ele vor exista independent de capacitatea lor de a se cunoaşte pe sine. Căci, tocmai structurile lor materiale le condiţionează starea ca componentă a lumii mecanice  care există independent de cunoaştere.

Fiecare nivel de Realitate este alcătuit la rândui din structuri spaţiale /materiale pe care le putem numi subniveluri de Realitate. Însă având în vedere că Realul are configuraţie sferică neregulată, atunci, de fapt, în această complexitate de structuri organizate în cadrul foarte complicat a-l spaţiilor ce-i determină sfera, nu alcătuieşte niveluri de Realitate uniform ordonate, ci configuraţii sferoide neregulate înscrise concentric una în alta despărţite de zone de non rezistenţă. Numai această schemă poate explica existenţa unui număr imens de forme fizice şi biologice ce alcătuiesc una sau alta dintre elementele de structură interioară a nivelurilor de Realitate care formează aceste configuraţii ale Realităţii.

 

Concluziile:

  • Realul conţine Realitatea şi amprenta ei abstractă
  • Nivelurile de Realitate, constituie configuraţii sferoide înscrise concentric una în alta ce alcătuiesc imensitatea de subdiviziuni – forme fizice şi biologice
  • Există nu numai trei niveluri de Realitate, ci un număr imens de configuraţii sferoide despărţite de zone de non rezistenţă – amprentele lor abstracte. Nu există regiuni ale Realităţii, ci structuri – subdiviziuni ale configuraţiilor sferoide ale Realităţii.
  • Ansamblurilor configuraţiilor sferoide ale Realităţii şi subdiviziunilor lor – ansamblurile structurilor fizice şi biologice ce le alcătuiesc corespunzător le aparţin un polimorfism de ansambluri de percepţie.
  • În lumea mecanică şi în cea abstractă există corespunzător structuri spaţiale /temporale relative şi structuri spaţiale /temporale abstracte (constante) – absolute.
  • Universul (Realul) are şapte dimensiuni: trei fizice (obiective) şi patru abstracte (subiective).
  • Între configuraţiile sferoide ale Realităţii există zone de non rezistenţă discontinui pe lungimea configuraţiilor lor sferoide, care în subdiviziunile lor structurale capătă caractere relative, însăşi discontinuităţile purtând un caracter absolut – fapt ce face ca raportul dintre mărimile structurilor lor în lumea mecanică să fie relativ, conturat în fracţiuni de cifre , iar în cea abstractă să fie absolut (constant) – conturat în cifre întregi.
  • Schema sferică a Universului poate explica mai bine complexitatea structurii sale şi diversitatea multiformă a lumilor lui.
  • Realul are două timpuri: timpul fizic (relativ) sau reversibil bazat pe cele trei dimensiuni mecanice, şi timpul etern (abstract) bazat pe cele patru dimensiuni abstracte.
  • Timpul relativ şi cu timpul etern formează timpul sferic.

 

Interpretarea deductivă a concluziilor

 

Cunoaşterea acestor lucruri poate fi considerată ca o apropiere de un adevăr intuit, crezut a fi ca atare, pentru că este dedus în concluzie pe baza legilor ce guvernează Realitatea cu  structurile fizice ale Ei mai mult sau mai puţin cunoscute.  Căci, dacă există o altă lume dincolo de cea mecanică, atunci ea poate fi prin definiţie doar una intuită aproximativ, alcătuită din amprentele celei mecanice lăsată pe ecranul timpului de dincolo de cel recepţionat direct. Ori, existenţă înseamnă lege – ansambluri de funcţii ce se supun unor norme (obligaţii) care să o favorizeze şi a căror origini omul le presupune a se afla în lumea pe care el n-o cunoaşte direct. Este mai plauzibil, deci ca să considerăm drept origine cu adevărul ei absolut mai multul diversităţii mărimilor structurilor care fac parte din Real (Univers) sprijinit pe patru dimensiuni, decât mai puţinul diversităţii mărimilor structurilor  Realităţii (vezi mai sus) sprijinit pe trei dimensiuni.

     Mai multul  se manifestă prin cele patru dimensiuni abstracte în care veşnicia se are neschimbată . El (abstractul) dă certitudine percepţiei existenţii Realităţii. Datorită lui Realitatea se concepe ca atare. Abstractul stă în centrul Universului repetându-se ori de câte ori este necesar pentru ca circuitele sale sferice să devină suficiente, adică complete prin mişcare (transformare).

În Univers sferele lumilor înscrise una în alta se întrepătrund în absolut şi se delimitează în relativ. Concluzia este că omul (Realitatea) nu s-ar recunoaşte drept ceea ce este fără oglinda – reversul subiectiv  în care îşi recunoaşte imaginea. Pentru a rămâne în acest aspect a-l său cunoscător de sine, el deci nu trebuie să-şi deformeze imaginea în absolut din oglinda care îi determină existenţa ca percepere de sine, lucru însă pe care-l poate întreprinde doar înţelegând, că realitatea sa propriu zisă se datorează singurelor ansambluri de percepţie în care se încrucişează liniile volumetrice ale structurilor sale fizice (biologice) proiectate în această oglindă asamblată de ştiinţele sufletului, sau ştiinţele ce se ocupă de conştiinţe: arta, filozofia, experienţele religioase, metafora Dumnezeu şi inspiraţia.

Să ne imaginăm că cele şapte dimensiuni ale Universului constituie cele şapte taine ale lui – fundamentul Legi supreme prin care El se concepe ca atare. Dimensiunea a şaptea – cea absolută este comună pentru celelalte şase, trei dintre care sunt ale lumii mecanice (Realităţii),  iar celelalte trei abstracte ale lumii subiective. Ea le transcendentează pe toate celelalte într-o succesiune alternantă de repetări de numere complecte, sau corespunzător incomplete – fapt ce face ca sferele lumilor înscrise una în alta să fie neregulate. Având în vedere că toate cele şase dimensiuni ale Universului sunt diferite, mărimile cărora se raportează una faţă de alta într-o proporţie relativă,  nu vom vorbi despre o înălţime a lui, ci doar numai despre o profunzime care este finită şi se sprijină pe cea de-a şaptea dimensiune constantă a lui. Ea nu poate fi infinită deoarece infinit de mic ar însemna nimic. O atare stare ar înghite Universul din care motiv el nici nu si-ar concepe situaţia.

Datorită faptului că dimensiunile Realităţii Universului nu sunt egale, El se roteşte în jurul centrului său constant în tendinţa permanentă de a deveni suficient, adică de a deveni o sferă perfectă. La fel şi lumile care îl alcătuiesc nu sunt suficiente aflate toate sincronic într-o devenire continuă.

Un Univers suficient sieşi ar fi fără realitate, adică ar fi absolut, în afara oricărei realităţi.  Aceasta se impune a fi schema Universului, felul său de a fi. Este taina, adevărul căreia nu poate fi atins decât prin credinţa că anume el este  cel adevărat. În acest adevăr îşi are motivaţia credinţa că Totul şi Toate se supun Legii Tainei care este atotputernică şi universală – întruchiparea Celuia care este  Cel ce este veşnic.

 

© 2024 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *