Multiversul și conștiința umană

(Nebuloasa Vrăjitorului, o regiune în care se formează stele aflată la 7.000 de ani lumină. Dacă universul nostru face parte dintr-un multivers, acesta ar putea avea universuri gemene acolo, împreună cu alte universuri drastic diferite. (Credit: NASA / JPL-Caltech / UCLA))

În prezent există două teorii moderne controversate despre lumea în care trăim: teoria multiversului, și teoria conștiinței umane. Însăși natura acestor teorii subliniază incertitudinile nu numai în natura fundamentală a existenței, ci și în procesul științei însăși. Aceste teorii pun sub semnul întrebării abilitatea oamenilor de a trage concluzii din observație.

Ideea multiversului – că există un set de universuri potențial infinite, care nu se limitează la propriile noastre limite – subliniază cu siguranță incertitudinea. O interpretare a multiversului, folosind mecanica cuantică, propune ca unda de probabilitate a particulelor să fie actualizată în fiecare rezultat posibil, fiecare în propriul său univers. O altă interpretare propune că există doar un număr finit de aranjamente de particule, rezultând în universuri paralele, inclusiv universurile care au o viață inteligentă ca a noastră. O altă interpretare propune, totuși, ca procesele fizice să aibă loc pe o suprafață bidimensională îndepărtată, care la rândul ei proiectează o hologramă tridimensională care cuprinde experiența noastră zilnică de viață. O alta interpretare susține că există toate universurile posibile, susținând ideea că nu există nicio singură teorie care să descrie întregul univers.

Nu este surprinzător faptul că aceste teorii au provocat îndoieli în comunitatea științifică nu numai în privința compatibilității acestor teorii, ci și asupra faptului dacă sunt chiar științifice – în special datorită faptului că vorbesc în mod fundamental despre lucruri pe care ființele umane nu vor putea niciodată să le observe și, din multe puncte de vedere, par neîntemeiate. Cu toate acestea, astfel de teorii au și susținători în cadrul comunității științifice. Acești oameni de știință susțin că, deși legătura dintre observația directă și teoria multiversului poate fi mai puțin directă, există o legătură suficient de fermă între observația empirică și teorie pentru a justifica studiul acestor teorii științifice. Acești susținători afirmă că teoriile multiversului pot avea o strânsă legătură cu o suficientă structură și să facă predicții – totuși, încă nedovedite – care să fie testabile.

Putem trage concluzii din propriile noastre observații, inclusiv concluzii despre însăși natura universului nostru, în măsura în care orice teorie particulară a multiversului ridică îndoieli cu privire la univers dacă are proprietăți definite și mai degrabă liniare, decât probabilistice. De asemenea, în măsura în care însăși studiul multiversului nu este pe deplin redus ca știință, chiar dacă aceste teorii manifestă un grad mai mare de atenuare între empirism și concluzii decât a permis în mod tradițional știința.

Richard Dawkins, faimosul om de știință și ateu, a declarat că diferența esențială dintre ipoteza „extraordinară extravagantă a lui Dumnezeu” și ipoteza multiversului aparent extravagantă, este una de improbabilitate statistică. „Multiversul poate părea extravagant cu un număr mare de universuri. Dar dacă fiecare dintre aceste universuri este simplu în legile sale fundamentale, încă nu postulăm nimic foarte improbabil.” Este fără îndoială corect că parsimonia teoriei contribuie la probabilitatea sa. În același timp, în măsura în care universurile din multivers vor fi întotdeauna neobservabile, argumentul rămâne neapărat unul de probabilitate. Provocarea este aceea de a determina ce grad de probabilitate vom accepta pentru a concluziona că o anumită teorie este științifică. În măsura în care universurile din multivers, deși nu sunt la fel de improbabile ca și Dumnezeu, sunt încă improbabile, acest fapt exemplifică dificultatea încercării de a avansa în direcția asta. Și această dificultate se manifestă tocmai în dezbaterea feroce asupra validității științifice a acestor teorii.

Aceleași puncte identice se aplică subiectului conștiinței, în special al conștiinței umane. În primul rând, limitele capacităților conștiinței umane subliniază natura probabilistică a particulelor. Luați în considerare, de exemplu, incapacitatea noastră de a vedea imagini ambigue sau reversibile simultan.Dacă vom accepta teoria particulară a mecanicii cuantice care susține că observarea umană este ceea ce aduce lucrurile în existență, atunci astfel de limite la conștiința umană afectează foarte mult existența, însă chiar dacă respingem această teorie, această incapacitate încă mai completează principiile mecanice cuantice – în special principiul că particulele au posibilități care există până când și numai în timp ce particulele sunt măsurate. Așa cum Daniel Dennett afirmă în teoria sa despre conștiință, conștiința nu consta din o singură viziune care apare după ce a fost ștampilată de către o unitate centrală de procesare definitivă; mai degrabă „diferite părți ale prelucrării neuronale afirmă mai mult sau mai puțin un control în momente diferite.”

În al doilea rând, conștiința în general, dar mai ales conștiința umană, rămâne un mister științific la fel de important ca și originea universului. În timp ce anumite aspecte ale conștiinței pot fi cu siguranță explicate, conștiința de sine în particular este încă un mister. În timp ce dualismul lui Rene Descartes – ideea că mintea și corpul sunt separate – a decăzut de mult timo, cel puțin în comunitatea științifică, sarcina de a explica conștiința dintr-o perspectivă pur fizică sau biologică rămâne neîmplinită și tot mai descurajantă. Cum pot fi capturate gândurile sau ideile ființelor umane numai prin particule și procese fizice? Știința abia a început să descopere conștiința sau să prezinte o teorie construită atât de riguros ca teorie care explică atât nivelele mari (adică universul însuși), cât și lucruri mult mai mici (adică, particule cuantice), indiferent de eventualele lacune rămase chiar și în acele teorii.

Sursa: Marvin Lim, Epistemology in Uncertainty: Distinguishing Science and Faith in the Quantum Age