Dictatura Legii Morale - o certitudine a adevăratei democraţii

Petru Ababii

Email: petruababii47@gmail.com

s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova

Dictatorship of the Moral Law – a certainty of true democracy

In this article, a thorough and deeper investigation is made of the concepts of democracy and authoritarianism and of certain possible ways of solving, positively or negatively, the social or individual problems generated by their introduction in the construction of human communities organized according to using their ideas.

În acest articol se face o investigaţie amănunţită şi mai profundă a conceptelor de democraţie şi autoritarism şi a căilor certe posibile de soluţionare, în pozitiv sau negativ, a problemelor sociale sau a celor individuale pe care le generează introducerea lor în construirea unor comunități umane organizate conform folosirii ideilor lor.

O orânduire socială democratică adevărată nu este numai aceea în care legea este făcută de majoritatea aleasă liber în urma unui scrutin electoral. Ea poate fi construită doar ca un rezultat al unei simbioze reuşite a interacţiunii intereselor şi necesităţilor tuturor părţilor care alcătuiesc Întregul, şi ca o rezultantă fericită a conjugării eforturilor lor în cazul posibilităţi de a se constitui o astfel de structură reală şi nu a uneia pur teoretică. Democraţia în felul cum este înţeleasă şi pusă în practică în societăţile moderne este, de fapt, o dictatură a majorităţii asupra minorităţilor politice, care nu se deosebeşte radical de o dictatură de tip autoritar, şi care nu este în stare să îndeplinească toate prerogativele unei democraţii adevărate. O astfel de construcţie socială se deosebeşte doar prin faptul, că grupărilor politice minoritare (părţile mai mici ale Întregului) li se recunoaşte dreptul la existenţă şi activitate politică de către gruparea majoritară.

Oricum, democraţia de stil modern este mult superioară democraţiei de stil autoritar (spun şi în acest caz democrație, căci în ambele tipuri avem de a face cu dictatura unei părţi din Întreg asupra altei părţi, altor părţi din Întreg) în virtutea faptului, că în ea şi minorităţile (părţile mai mici) îşi pot expune liber interesele auzite sau neauzite de majoritate, fără a li se interzice să facă acest lucru, aşa cum acestora în democraţiile de stil autoritar le sunt încălcate. Deci, dacă vom raporta aceste două tipuri de structuri la conceptul adevăratei democraţii, atunci putem spune, că în ambele cazuri nu avem de a face, de fapt, cu democraţii autentice, iar dacă vom accepta că oricum în ambele va exista o dictatură a unei părţi asupra alteea (altora) ca o condiţie, care să certifice posibilităţile reale ale construcţiei politice a unei societăţi moderne, atunci le putem considera pe ambele drept democraţii cu deosebirea certă care le caracterizează.

În mod ideal un stat democratic adevărat ar fi trebuit să fie astfel organizat, încât să se ţină cont de necesităţile şi aspiraţiile ultimului individ care-l alcătuieşte. Dar cum să împaci satisfacerea deplină a acestor interese atăt de diferenţiate, cum să aduci la un numitor comun tendinţele extrem de diferite ale indivizilor lui astfel ca ele să poată asigura buna funcţionare a acestuia? Este posibil de înfăptuit acest lucru doar, distribuind tendinţele diverse care alcătuiesc numitorul comun fiecărui individ în parte în aşa fel, ca ele să-şi găsească identificarea, dar şi satisfacerea în ceea ce înseamnă personalitatea ca individ sigular. Numai astfel ele şi-ar pierde în totalitate caracteristicile elementulului diversificator capabil (în această formulă comunitară care formează Întregul şi din care face parte fiecare individ) să nu devină un factor care să aibă o acţiune potivnică celorlalte părţi ale Întregului (celorlalţi membri comunitari). Astfel interesul şi tendinţa individuală îşi vor găsi rezolvare în interiorul şi pe seama fiinţei umane în ceia ce înseamnă ea ca parte a Întregului şi nu ceia ce prezintă Întregul în ea ca parte în parte, asigurându-se în modul acesta totodată şi factorul diversificator al individualităţii pe seama acesteia, dar şi a factorului unitar pe seama Totalităţii. Numai în felul acesta fiinţa îşi va asuma sieşi numai atât cât ea constituie parte a acestui Întreg şi nu ceia ce reprezintă Întregul în ea ca Întrreg – fapt care ar şi face ca omul să se întoarcă la suflet ca stare fiinţială umană din corpul fiinţial comunitar al Întregului. Atare lucru permite omogenizarea stărilor prin ridicarea valorilor individuale la nivelul până unde cele ale Întregului se vor coborâ pentru a asigura armonia dorită.

Numai astfel ar fi posibilă apropierea aspiraţiilor celor mai diferite grupări sociale şi a celor ale majorităţii electoratului de un numitor comun, dar cu alte caracteristici, care ar fi în stare să împace mai mult sau mai puţin toate părţile Întregului. Statul modern prin însăşi esenţa sa (definiţie) nu constitue un model de structură socio-politică, care să fie în stare să asigure rezolvarea dilemelor născute la interferenţa situaţiilor ce stau la temelia funcţionării sale şi a celor create de asigurarea prerogativelor unei democraţii autentice. Anume în esenţa modalităţii organizării lui aşa cum o cunoaştem acum (ca o structură funcţională comunitatră în care părţile Întregului se găsesc sub dictatura unei minorităţi autoritare sau a unei majorităţi de aceeași natură şi în care toţi membrii ei sunt siliţi mai mult cu forţa să se supună unor leji făcute de gruparea aflată la putere) se conține originea paradoxului a aşa numitei baze democratice a statului. Căci, în definitiv, temelia democraţiei acestuia nu este constituită din vrerea fiecărui individ în parte ca el să fie considerat o structură cu adevărat democratică, ci numai din vrerea grupărilor socio-politice ce-l alcătuiesc sau numai a unora sau a uneia dintre ele în dauna altora.

Deci, în orice stat cunoscut, fie el mai mult sau mai puţin democratic vom avea de a face cu dictatura unei părţi (a unor părţi ) asupra altor părţi (altei părţi) din Întreg. O înţelegere incorectă a acestor lucruri ar conduce la ideea că democaraţia, în cele din urmă, nu poate slugi drept model de rezolvare reuşită a problemelor născute în sânul unei comunităţi sociale. Este o concluzie doar aparent acceptabilă. Paradoxul ei constă în felul cum este considerat şi înţeles conceptul de democraţie. De aici porneşte părerea susţinută de reprezentanţii forţelor antidemocratice, că statele cu o democraţie adevărată, chipurile nu ar putea asigura membrilor lor o viaţă decentă şi nu ar fi în stare să le rezolve toate problemele.

Se aud unele voci care, profitând de greutăţile întâmpinate în construcţia unei vieţi democratice în ţările ce s-au eliberat de sub regimurile totalitare, caută să denigreze conceptul democratic în principiu, considerându-l unul inapt şi bun de neglijat pentru edificarea a unui stat prosper. Or, nu în esenţa democrației ca atare se află neajunsurile unea sau altei societăţi statale, ci în insuficiența de democraţie a astfel de societăţi constă insuccesul lor. Este necesar de a tinde cât mai mult spre o societate cu adevărat democratică, dacă totuşi edificarea a uneia ideal democratice este deocamdată un deziderat ireal. Într-un stat autoritar opinia maselor este manipulată şi ţinută sub control de doctrina dominantă, centrală a clasei conducătoare sau a grupului dominant, situaţie care şi determină posibilitatea perpetuării în timp a unei astfel de structuri, ea fiind şi condiţia de baza care determină principiile organizării ei. Nu e de mirare, că într-o astfel de societate cei mai mulţi dintre indivizii ei se vor simţi mulţumiţi de libertăţile de care dispuin şi vor declara că duc o viaţă mai mult sau mai puţin bună, căci libertatea lor încape toată în această idee dominantă, fiind mărginită de limitele cadrului ei îngust. Cu cât o societate va fi mai democratică cu atât fiecare dintre membrii ei va avea un areal mult mai vast de manifestare a libertăţilor personale strict specifice, foarte diferite de la caz la caz. În definitiv vor exista atâtea libertăţi personale câţi indivizi vor forma cutare sau cutare comunitate.

Numai o astfel de entitate o putem considera condiționat ideal democratică. Nu este nici un paradox, că cei mai mulţi dintre membrii unei societăţi cu o democraţie avansată (a unui stat cu o democratic avansată) se vor declara nemulţumiţi de libertăţile de care dispun şi de modul de viaţă pe care îl duc, considerând că multe dintre drepturile lor sunt încălcate. Atunci când drepturile fiecărui individ devin multiple, paralel cu acestea devin multiple şi îndatoririle fiecăruia faţă de el însuşi, dar şi faţă de semenii săi ca să devină posibilă funcţionarea unui stat avanst democratic ce presupune inevitabil înlăturarea oricărei constrângeri venită de la grupul majoritar, minoritar sau din partea unui sau a unora dintre membrii lor. Un astfel de individ îşi va da din ce în ce mai mult seama, că adevărata libertate presupune şi multe constrângeri de ordin individual pe care el trebuie să şi le impună de data aceasta sieşi pentru a face ca să nu cadă în cealaltă extremă – încălcarea şi constrângerea drepturilor altor indivizi prin lărgirea excesivă a libertăţilor personale – acele particularităţi ale vieţii sociale care transformă o societate liberă în una autoritară a unui stat nedemocratic (elemente de bază care determină definiţia clasică a statului de orice tip).

Un individ cu adevărat liber va fi acela, care se va autoeduca pe sine, impunându-şi sieşi un regim de autodisciplinare în stare să asigure libertăţile tuturor semenilor într-un mod la fel de disciplinat – norme şi reguli care ţin în totalitate de legile morale ale omului, şi care corespund în întregime cerinţelor regulilor creştine de conveţuire umană. Numai în felul acesta comportamentul acestui individ se va înscrie cu certitudine în limitele-cadru prevăzute de normele constrângerii impusă sieşi necesară pentru atingerea a acelui numitor comun, la care de altfel trebuie să se coboare în același timp, prin aceeași modalitate de autolimitare şi autocorectare necesare pentru a atinge această coerenţă valorificatoare şi tendinţele expansive de încălcare a libertăţilor individuale impuse de grupările dominante grupurilor minoritare. Dar ce se întâmplă de fapt cu omul eliberat din strânsoarea totalitară ? O dată cu căpătarea libertăţii depline el constată la un moment dat, că ea nu poate fi totală, ci una care trebuie primită în cunoştinţă de cauză, dincolo de restricţiile căreia începe căderea în păcat, adică atentarea la libertatea şi bunăstarea consângenilor săi. Dar câți dintre ei se vor împăca cu aceste lucruri şi vor conştientiza în profunzime adevărurile lor?

Mulţi dintre aceştea vor risca să cadă în capcana aceloraşi păcate venite din partea celora care ieri sau alaltăieri le-au furat libertatea şi din cauza cărora au suferit atât de mult. Iată de ce paradoxul democraţiei nu constă numai în aceia, că în ea dictează mediocritatea majoritară care îngustează liberăţile individuale, dar şi în faptul că omul nu ştie ce să facă cu libertatea pe care o posedă, utilizând-o de cele mai multe ori pentru aşi lărgi propriile libertăţi, fără să conştientizeze că ea trebuie folosită pentru alegerea căii drepte şi sfînte a slujirii sinelui său şi prin el şi celor mulţi ca şi el, astfel edificănd şi întărind Legea morală a unei comunităţi sociale cu adevărat libere şi democratice. Adevăratul paradox al democraţiilor moderne deci, constă în aceia, că ele asigură libertăţile individului în măsura în care acesta este capabil să încalce la rîndul lui alte libetăţi, ale altor idivizi din care cauză el devine majoritar în stare să instaureze astfel o dictatură a mediocrităţii majoritare în loc să asigure în totalitate o strictă respectare a legii de către el în primul rând precum şi de toţi idivizii indifernt din ce grup social fac parte, îngreunând astfel inplementarea şi indeplinirea unor norme şi legi morale care să stea la baza formării unei conştiinţe sociale avansate.

Apare o problemă falsă care constă în faptul, că democraţia, chipurile, naşte o libertate a desfrâului. Rezolvarea dilemei aparente constă în chiar cauza care o generează şi anume, în insuficienţa libertăţii societăţii aşa zis democratice şi care poate fi înlăturată cu ajutorul aceleiași libertăţi, adică prin lărgirea la maximum a ei (a tuturor libertăţilor individuale) până în măsura cănd, întru-un târziu, ele îl vor autodiciplina pe om şi îl vor face să înţeleagă singur, că dacă doreşte să devină cu adevărat liber el trebuie să respecte în aceiași măsură şi libertăţile personale ale semenilor săi. Pentu a ajunge la aceste concluzii individul trebuie să conştientizeze, că altă ieşire din stituaţia creată nu poate fi decât o nouă modalitate şi un nou concept de edificare a unui stat cu adevărat democratic – libertatea de a slugi Legii creştine şi Lui Dumnezeu. Iată de ce crima cea mai mare de care se fac vinovate regimurile nedemocratice constă în faptul, că ele nu sunt suficient de democratice ca să le permită indivizilor libertatea alegerii căii creştine a vieţii şi apropierii de Dumnezeu – posibilitatea conştientizării benevole a faptului, că pentru a nu fi constrânşi într-un fel la rândul lor nu trebuie să constrîngă pe alţii. Anume în această alegere, în această conştientizare sinestătătoare privată de orice îngrădire exterioară constă adevărata libertate a omului. În felul acesta omul care nu găseşte calea izbăvirii în normele creştine ale vieţii va descoperi, că libertatea râvnită atât de mult nu-i aduce fericirea cea scontată, în cele din urmă, decalarîndu-se nemulţumit de sine şi de libertatea sa.

Se vor afla într-o astfel de stare cei mai mulţi dintre oameni din care cauză şi apare paradoxul dictaturii mediocrităţii majoritare în societăţile neîndeajuns de democratice. Or, o conştiinţă mediocră o vor avea toţi acei care nu vor înţelege aceste adevăruri, acei care nu vor găsi calea adevărată a izbăvirii, acei care vor rătăci la nesfârșit pe drumurile false ale satisfacerii necesităţiilor personale pe seama libertăţilor semenilor lor. În această ordine de idei deci, de vină nu este lipsa oricărei democraţii în astfel de societăţi, ci dimpotrivă faptul, că statele formate de ele nu sunt suficient de democratice, din care cauză membrii lor nu constituie încă o comunitate îndeajuns de liberă ca să devină suficient de democratică şi să ajungă la acel prag al conştiinţei sociale unde începe autoinocularea normelor morale de conveţuire.

Societăţile moderne alcătuiesc doar state cu toate atribuţiile lor de constrângere, e adevărat mult mai puţine decât în cele cu regimuri nedemocratice sau mai puţin democratice. Responsabilitatea de a-şi impune sieşi un regim de autodisciplinare în stare să asigure funcţionarea armonioasă a unui organism comunitar dominat de legea dreaptă a maximei responsabilităţi față de sine şi faţă de semenii din preajmă, care cade pe seama fiecărui individ în parte explică numărul mare a nemulţumiţilor în statele democratice şi numărul la fel de mare a revindecărilor sociale în cazurile când se fac încercări cât de mici de a le îngrădi drepturile – caracteristici care indică existenţa în ele a unor societăţi civile cu o înaltă conștiință socială, precum şi fenomenul invers de lipsă a acestora şi instaurarea unei linişti aproape totale, fără careva nemulţumiri sociale semnificative în ţările cu regimuri nedemocratice. Nu întâmplător un sondaj realizat într-o serie de ţări de către o organizație internațională în apărarea drepturilor omului la întrebarea simplă adresată celor intervievaţi dacă sunt mulţumiţi sau nu de drepturile de care dispun şi de viaţa pe care o duc – cei mai mulţi în statele cu o democrație avansată au răspuns că nu sunt mulţumiţi pe când în cele cu regimuri totaliatre sau mai puțin democratice au răspuns că sunt mulţumiţi. Nu este un paradox, căci anume acest rezultat vorbește despre o realitate care trebuie corect interpretată şi conștientizată pentru a nu alimenta suspiciunile şi dezamăgirile din ce în ce mai frecvente ale acelora porniţi să păşească pe calea vieţii democratice precum şi a duşmanilor de tot felul ai democraţiei.

Apare întrebarea firească: ce este mai bine ca omul să construiască un stat cu mulţi „fericiţi”, dar care să nu ştie cât de nefericiți sunt sau unul cu mulţi „nefericiţi”, dar care să conştientizeze cât de fericiţi sunt, că sunt liberi şi cunosc toate stările din care este constituită libertatea? Căci, oricum, într-un târziu aşa zişii fericiţi (istoria a demonstrat nu o dată acest lucru) întotdeauna se vor trezi, spulberând ceaţa densă care le învăluie cugetele. Ei vor descoperi astfel că sunt nedrepţi faţă de ei înşişi dar şi faţă de Dumnezeu. De ce? Pentru că, dacă statul este în esenţă o unealtă de constrângere a celor care-l formează şi supunere a lor unor legi, principii, organoane alcătuite de ei însăşi (a unor părţi din Întreg de către altă(e) parte a lui), fapt care şi atribuie oricărui tip de stat caracteristicile imposibilităţii de a fi suficient de democratic, atunci pentru a face ca posibilitatea construirii unei societăţi apropiate de această suficiență râvnită să devină o certitudine, este necesar ca barierele oricărui tip de constrângere impusă din afară să fie demolate iar principile pe baza cărora a fost edificată să fie desfiinţate pentru ca membrii ei să poată pune la temelia relaţiilor interumane principiile creştine, normele morale general umane.

În concluzie putem afirma, că adevărata democraţie va fi atunci şi aceea când individul singur îi va determina caracteristicile şi limitele şi nu va fi adevărată, atunci când aceste lucruri se vor face în afara voinţei sale, fiind constrâns din afară să le adopte. Însă drumul spre scopurile unei societăţi cu adevărat libere va fi lung şi anevoios, căci va necesita o muncă asiduă: autodisciplinare, autoimpunere, autoreţinere şi autodeschidere în cuget şi gândire. În cazul ratării ducerii la bun sfârşit a acestor imperative omul nemulţumit şi frustrat de incapacitatea sa de a atinge aceste scopuri suficient de rapid, mereu presat de neputinţa de a-şi satisface la fel de repede necesităţile cotidiene, şi mânat de tendinţa permanentă de a încălca liberţăţile altora prin lărgirea propriilor libertăţi, va fi tentat să se întoarcă înapoi şi s-o ia de la început, repetând şi copiind schemele deja cunoscute şi drumurile deja parcurse. Prin aceasta şi se explică repetarea în timp a unor fenomene pe care le cunoaşte istoria relaţiilor interumane şi a societăţilor construite de ele. Aceasta este şi cauza apariţiei cunoscutei sintagme: singura învăţătură a istoririei este că ea nu ne învaţă nimic.

Paradoxul istoriei, deci nu constă în faptul că ea nu oferă subiecţilor săi „material” pentru a fi contemplat şi luat în seamă cu învăţămintele şi concluziile de rigoare, precum şi modele reuşite de dezlegare a tuturor problemelor născute în sânul ei, ci în faptul că aceştea se lovesc permanent de aceleaşi veşnice vicii ale firii lor, pe care nicidecum nu le pot depăşi, nedorind să înveţe nimic şi să asculte de lecţiile ei, considerînd cauza nerealizărilor lor neajunsurile istoriei şi nu ale lor proprii ca edificatori de istorie. Dacă vom acomoda această concluzie la caracterul şi conţinutul conceptului de democraţie vom putea spune încă, că pardoxul democraţiei nu constă numai în dictatura mediocrităţii majoritare a ei, ci în faptul că „democraţia” nu este suficient de democratică ca ea să fie determinată de o dictatură a superiorităţii (elitelor spirituale) majoritare. Dacă aceste elite încă nu constituie o majoritate aceasta nu înseamnă deloc, că motivul constă în vinovăţia principiilor democratice. Or, principiile democratice nu înlătură posibilităţile mediocrităţilor de a deveni spirite superioare, pe când cele totalitare spulberă orice încercare posibilă a acestora de a ajunge la deschidere şi lumină. Spiritele superioare se vor afla mereu în câştig în faţa Lui Dumnezeu, cele inferioare – vor fi mereu în pierdere, chiar şi atunci când ele se consideră în siguranţă şi sigure de câştig. Alegerea cea de pe urmă le aparţine, căci spiritele superioare au făcut-o de acum în folosul lor şi a celor mulţi ce stau sub ei, iar cele inferioare întârzie sau nu o vor face-o niciodată în dauna lor, dar şi a celor mulţi care îi urmează.