(Karl Robert Eduard von Hartmann)
Axiologia (din greacă, ξxia, axia, „valoare, merit” și –λογία, –logia) este studiul filozofic al valorii. Este termenul colectiv pentru etică și estetică, domenii filosofice care depind în mod crucial de noțiunile de valoare, sau desemnează fundamentul acestor domenii și, astfel, similar cu teoria valorii și meta-etica. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Paul Lapie, în 1902, și de Eduard von Hartmann, în 1908.
Axiologia studiază în principal două tipuri de valori: etica și estetica. Etica investighează conceptele de „corect” și „bun” în comportamentul individual și social. Estetica studiază conceptele de „frumos” și „armonie”. Axiologia formală, încercarea de a stabili principiile referitoare la valoare cu rigoare matematică, este exemplificată de valoarea științei a lui Robert S. Hartman.
Istorie
Între secolul al V-lea și al VI-lea î.e.n., în Grecia era important pentru o persoană să cunoască dacă va avea succes. Filosofii au început să recunoască faptul că există diferențe între legi și moralitatea societății. Socrate a păstrat convingerea că cunoașterea are o legătură vitală cu virtutea, făcând ca moralitatea și democrația să fie strâns legate între ele. Studentul lui Socrates, Platon, a promovat credința aceasta prin stabilirea de virtuți care ar trebui urmate de toți. Odată cu decăderea guvernării, valorile au devenit individuale, determinând înflorirea școlilor de gândire sceptice, formând în cele din urmă o filozofie păgână despre care se crede că a influențat și a modelat creștinismul. În timpul perioadei medievale, Thomas Aquinas a argumentat pentru o separare între virtuțile naturale și cele religioase. Acest concept a determinat filozofii să facă distincția între judecăți bazate pe fapte și judecăți bazate pe valori, creând o diviziune între știință și filosofie.
Probleme în studiile de comunicare
Teoreticienii în comunicare caută să includă în inteligența mutuală aspecte cu privire la anatomia și funcționarea comunicării umane. Problemele axiologice care sunt semnificative pentru evoluția teoriei comunicării sunt dacă cercetarea poate fi cu adevărat liberă și dacă scopul cercetării administrate ar trebui să fie conceput pentru a extinde cunoștințele sau pentru a schimba societatea. Pentru teoreticienii în comunicare, interesul primordial îl reprezintă stabilirea filozofică a abordării cercetării. O dezbatere de valoare continuă are loc între oamenii de știință care se conformează unei abordări științifice convenționale și cei care adoptă o abordare interpretivistă a dezvoltării comunicării.
Cei care adoptă o abordare științifică convențională consideră că cercetarea trebuie să fie lipsită de valori pentru a fi valabilă. Prin urmare, este necesar ca omul de știință să abordeze cercetarea în mod neutru și obiectiv. Dimpotrivă, interpretiviștii susțin că este imposibil ca cercetarea să fie complet lipsită de valori personale, deoarece cercetarea este întotdeauna părtinitoare față de valorile cercetătorului. Conform interpretiviștilor, aceste prejudecăți sunt uneori atât de înrădăcinate în cultura cercetătorului încât, cel mai probabil, vor trece neobservate în timpul cercetărilor. Deoarece nimeni nu poate fi cu adevărat imparțial, unele grupuri au mai multe cunoștințe despre anumite lucruri decât alte grupuri datorită pozițiilor lor în societate și pot fi considerate mai calificate pentru a efectua cercetări pe anumite teme ca rezultat.
Lasă un răspuns