O interpretare în filosofia artei este o explicație a sensului unei opere de artă. O interpretare estetică exprimă o înțelegere emoțională sau experiențială deosebit de folosită cel mai frecvent cu referire la o poezie sau literatură, putându-se aplica și unei opere de artă vizuală sau unei reprezentații artistice.
Scopuri ale interpretării
Cititorii pot aborda citirea unui text din diferite puncte de pornire. Un student desemnat să interpreteze o poezie pentru clasă prezintă diferit față de cineva de pe plajă care citește un roman pentru plăcerea de a-și ocupa timpul. „Interpretarea” implică sarcina conștientă de a da un sens unei piese scrisă care poate să nu fie clar la prima vedere sau care poate recompensa citirea mai profundă chiar dacă la prima vedere pare perfect clară. Cititorul de pe plajă probabil că nu va trebui să interpreteze ceea ce citește, dar elevul o va face. Profesorul Louise Rosenblatt, specialist în studiul procesului de lectură, distinge între două poziții de citire care ocupă extremele unui spectru. Lectura estetică diferă de lectură eferentă prin faptul că prima descrie un cititor care acordă atenție cuvintele în sine, se bucură de sunete, imagini, conotații, etc. Lectura eferentă, pe de altă parte, ține de cineva care „citește pentru cunoaștere, pentru informare sau pentru o argumentare, sau poate pentru ghidarea unei acțiuni, ca într-o rețetă …, citit ceea ce [va fi] îndepărtat ulterior…” (L. Rosenblat) Aceasta este ceea ce înseamnă eferent, conducând sau îndepărtând de ceva, în acest caz informațiile dintr-un text. Din această perspectivă, poeziile și poveștile nu oferă cititorului un mesaj care va fi îndepărtat, ci o plăcere în care să participe activ – estetic.
Unul sau mulți
Există multe teorii diferite de interpretare. Pe de o parte, pot exista nenumărate interpretări pentru o anumită piesă de artă, dintre care una poate fi considerată valabilă. Cu toate acestea, se poate afirma, de asemenea, că există o singură interpretare validă pentru o anumită piesă de artă. Teoria estetică, care spune că oamenii se pot apropia de artă cu scopuri diferite, dar la fel de valabile, se numește „pluralism”. Dar scopul unor interpretări este acela că ei pretind a sunt adevărate sau false.
O „revendicare relativistă” – între „toate citirile sunt la fel de bune” și „doar o lectură este corectă” – susține că citirile care leagă mai multe detalii ale textului și care obțin aprobarea cititorilor practicanți sunt mai bune decât celelalte. Un tip de interpretare relativistă se numește „formal”, referindu-se la „formă” sau aspectul modelelor în cuvintele unui text, în special în poezie sau cântec. Punerea în evidență a rimelor de la marginile rândurilor este un set obiectiv de asemănări într-o poezie. Un cititor al poeziei „The Raven” a lui Edgar Allan Poe nu poate să audă repetarea „niciodată” ca element formal al poemului lui Poe. Mai puțin evident și puțin subiectiv ar fi un interpret care să arate asemănarea care leagă toate mențiunile de oboseală, amorțeală, visare și de uitare prin droguri.
La începutul secolului al XX-lea, filozoful german Martin Heidegger a explorat întrebări ale analizelor formale filosofice formale ale interpretărilor personale ale experienței estetice, preferând experiența subiectivă directă a unei opere de artă ca fiind esențială pentru interpretarea estetică a unui individ.
O teorie contemporană informată prin conștientizarea faptului că o expunere tot mai expansivă la idei pe internet a schimbat atât actul creației, cât și experiența percepției, este cunoscută sub numele de apercepție multifactorială. Această abordare încearcă să integreze o gamă largă de variabile culturale pentru a extinde cadrul contextual pentru a vizualiza crearea și percepția experienței estetice. Accentul se pune pe o încadrare culturală dinamică multi-strat a actului creației într-un anumit moment în timp și admite că sensul unei anumite lucrări va fi în flux din acel moment încoace.
Interpretarea cu destinație
Unii comentatori ai procesului de citire susțin că un cititor ar trebui să încerce să identifice ceea ce artistul încearcă să realizeze și să interpreteze arta în termeni de dacă artistul a reușit sau nu. Profesorul E. D. Hirsch a scris două cărți în acest sens, susținând că „intenția autorului trebuie să fie determinantul final al sensului”. În această viziune controversată, există o singură interpretare corectă în concordanță cu intenția artistului pentru o anumită lucrare de artă.
Lasă un răspuns