Home » Articole » Articole » Societate » Istorie » Istoria raționamentului inductiv

Istoria raționamentului inductiv

Terminologia argumentului
Sursa https://en.wikipedia.org/wiki/File:Argument_terminology_used_in_logic.png

(Terminologia argumentului. )

Filosofia antică

Pentru o mișcare de la particular la universal, Aristotel în anii 300 î.e.n. a folosit cuvântul grec epagogé, pe care Cicero l-a tradus prin cuvântul latin inductio. În anii 300, Sextus Empiricus a susținut că toate cunoștințele derivă din experiența senzorială – a concluzionat în Schițele despre pirozonism că acceptarea declarațiilor universale ca fiind adevărate nu poate fi justificată prin inducție.

Filozofia modernă timpurie

În 1620, filozoful timpuriu modern Francis Bacon a respins simpla experiență și inducție enumerativă și a încercat să îi unească pe aceia cu observații neutre și minuțioase și variate înainte de a descoperi structura și relațiile cauzale ale lumii naturale dincolo de actualul scop al experienței prin metoda lui de inductivism, care totuși necesită inducția enumerativă ca o componentă.

Poziția presupus empirist radicală din 1740 a lui David Hume afirmă că inducerea enumerativă nu are nicio bază rațională, nici măcar logică, ci este un obicei al minții și o cerință zilnică de trai, deși observațiile ar putea fi cuplate cu principiul uniformității naturii – o altă concluzie logic nevalidă, deci problema inducției – justificarea aparentă a inducției enumerative și a rațiunii față de neobservabile, inclusiv cauzal contrafactual, pur și simplu modificțnd un astfel de aspect previne sau produce un astfel de rezultat.

Trezit din “somnul dogmatic” de o traducere germană a operei lui Hume, Kant a căutat să explice posibilitatea metafizicii. În 1781, Critica rațiunii pure a lui Kant a introdus distincția raționalism, o cale spre cunoaștere distinctă de empirism. Kant a sortat declarațiile în două tipuri. Cele analitic sunt adevărate în virtutea aranjamentului termenilor lor și a semnificațiilor lor – deci sunt tautologii, doar adevăruri logice, adevărate prin necesitate – în timp ce cele sintetice face ca semnificațiile să se refere la stări de fapte, contingențe. Luând în considerare imposibilitatea de a cunoaște obiectele așa cum sunt cu adevărat în sine, cu toate acestea Kant a găsit că sarcina filosofului nu este de a privi în spatele vălului de aparență pentru a vedea noumena, ci pur și simplu manipularea fenomenelor.

Raționând că mintea trebuie să conțină propriile categorii de organizare a datelor sensului, făcând experiența spațiului și a timpului posibilă, Kant a concluzionat a priori uniformitatea naturii. O clasă de afirmații sintetice nu este contingentă ci adevărată prin necesitate, deci a priori sintetică. Kant a salvat atât metafizica, cât și legea lui Newton de gravitație universală, dar, în mod accidental a renunțat la realismul științific și a dezvoltat idealismul transcendental. Idealismul transcendental al lui Kant a determinat tendința idealismului german. Idealul absolut al lui Hegel a înflorit în Europa continentală și a alimentat naționalismul.

Filosofia modernă târzie

Pozitivismul, prima filosofie modernă târzie a științei, a fost dezvoltat de Saint-Simon și promulgat în anii 1830 de fostul său student Comte. În urma Revoluției Franceze, temându-se din nou de ruina societății, Comte s-a opus metafizicii. Cunoștințele umane au evoluat de la religie la metafizică la știință, a spus Comte, trecând de la matematică la astronomie, la fizică, la chimie, la biologie, la sociologie – în această ordine – descriind domenii din ce în ce mai complicate, toate cunoștințele societății devenind științifice, întrebările din teologie și metafizică rămânând fără răspuns. Comte a găsit inducerea enumerativă de încredere pe baza experienței disponibile, și a afirmat că utilizarea științei este o îmbunătățire a societății umane, nu a adevărului metafizic.

Potrivit lui Comte, metodele științifice modelează predicțiile, le confirmă și afirmă legi – declarații pozitive – de necontestat de teologie sau de metafizică. În ceea ce privește experiența care să justifice inducerea enumerativă prin arătarea uniformității naturii, Mill a salutat pozitivismul lui Comte, dar a considerat legile supuse revocării sau revizuirii. Comte a considerat legile ca fundație incontestabilă a altor cunoștințe, iar bisericile, onorând oamenii de știință eminenți, să caute să concentreze mentalitatea publică asupra altruismului – un termen inventat de Comte – pentru a utiliza știința pentru bunăstarea socială a omului prin intermediul științei promovate de Comte, sociologia.

În anii 1830 și 1840, în timp ce Comte și Mill erau filosofii principali ai științei, William Whewell a considerat inducția enumerativă ca neffind chiar atât de simplă și, pe fondul dominării inductivismului, a descris “superinducția”. Whewell a propus recunoașterea “importanței specifice a termenului Inducție“, deoarece “există o Concepție supraindusă asupra faptelor”, adică “Invenția unei noi Concepții în orice inferență inductivă”. Rareori luată în considerare de predecesorii lui Whewell, astfel de invenții mintale dispar rapid. Whewell a explicat,

“Deși legăm împreună faptele prin superinducția asupra lor a unei noi Concepții, această Concepție, odată introdusă și aplicată, este considerată ca fiind inseparabil legată de fapte și implicată în mod necesar în ele. După ce oamenii au făcut conexiuni între fenomene în mintea lor în virtutea Concepției, nu le mai pot readuce ușor înapoi la o stare detașată și incoerentă cum erau înainte de a fi combinate astfel”.

Aceste explicații “superinduse” ar putea fi eronate, însă precizia lor este sugerată atunci când acestea prezintă ceea ce Whewell a numit consiliență – adică prezicând simultan generalizările inductive în mai multe zone – o performanță care, potrivit lui Whewell, poate stabili adevărul lor. Poate pentru a acomoda viziunea dominantă a științei ca metodă inductivistă, Whewell a consacrat mai multe capitole “metodelor de inducție” și uneori a spus “logica inducției” – și totuși a subliniat că nu are reguli și că nu poate fi învățată.

Inițiator al pragmatismului, C. S. Peirce care, așa cum a făcut Gottlob Frege în mod independent, în anii 1870, a efectuat investigații vaste care au clarificat baza inferenței deductive ca dovadă matematică, a recunoscut inducția dar a insistat în mod continuu pe un al treilea tip de inferență pe care Peirce l-a numit în mod variat abducție sau retroducție sau ipoteză sau prezumție. Mai târziu, filosofii au dat abducției lui Peirce, etc, sinonimul inferența celei mai bune explicații.

Filozofia contemporană

Bertrand Russell

După ce a subliniat problema inducției lui Hume, John Maynard Keynes a vorbit de probabilitatea logică drept răspunsul său – dar nu a dus-o mai departe. Bertrand Russell a găsit Tratatul despre probabilitate al lui Keynes ca fiind cea mai bună examinare de inducție, și citit împreună cu Le Probleme logique de l’induction a lui Jean Nicod și recenzia ei a lui R. B. Braithwaite din ediția din octombrie 1925 a jurnalului Mind, oferă „cea mai mare parte din ceea ce este cunoscut despre inducție”, deși “subiectul este tehnic și dificil, implicând o mulțime de matematică “. Două decenii mai târziu, Russell a propus inducerea enumerativă ca “principiu logic independent”. Russell a găsit că

“Scepticismul lui Hume se bazează în întregime pe respingerea principiului inducției. Principiul inducției, așa cum se aplică la cauzalitate, spune că dacă A a fost găsit foarte des însoțit sau urmat de B, atunci este probabil ca data viitoare când este observat, va fi însoțit sau urmat de B. Dacă acest principiu, sau oricare altul din care poate fi dedus, este adevărat, atunci inferențele cauzale pe care Hume le-a respins sunt valide, într-adevăr fără să dea un rezultat cert, dar dând o probabilitate suficientă pentru scopuri practice. Dacă principiul acesta nu este adevărat, oricare încercare de a ajunge la o lege științifică generală din observații particulare este eronată, și scepticismul lui Hume este de neevitat pentru un empirist. Principiul însăși nu poate, desigur, fără circularitate, să fie dedus din uniformitățile observate, deoarece este necesar să se justifice orice astfel de inferență. Prin urmare trebuie să fie, sau să fie dedus dintr-un, principiu independent care nu se bazează pe experiență. Astfel, Hume a demonstrat că empirismul pur nu este o bază suficientă pentru știință. Dar dacă acest principiu este admis, orice altceva poate continua în conformitate cu teoria că toate cunoștințele noastre se bazează pe experiență. Trebuie să se recunoască faptul că aceasta este o deviere gravă de la empirismul pur și că cei care nu sunt empiriști pot întreba de ce, dacă este permisă o plecare, altele sunt interzise. Acestea, totuși, nu sunt întrebări ridicate direct de argumentele lui Hume. Ceea ce demonstrează aceste argumente – și nu cred că demonstrația poate fi contrazisă – este că inducția este un principiu logic independent, incapabil să fie dedus fie din experiență, fie din alte principii logice și că, fără acest principiu, știința este imposibilă”.

Gilbert Harman

Într-o lucrare din 1965, Gilbert Harman a explicat că inducerea enumerativă nu este un fenomen autonom, ci este pur și simplu o consecință mascată a inferenței la cea mai bună explicație. Inferența la cea mai bună explicație este altfel sinonimă cu abducția lui C.  S. Peirce. Mulți filozofi ai științei care susțin realismul științific au susținut că inferența la cea mai bună explicație este modul în care oamenii de știință dezvoltă teorii științifice aproximativ adevărate despre natură.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *