Sfântul Ștefan – întâiul mucenic și prăznuirea lui pe 27 decembrie

În fiecare an, pe 27 decembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan – un nume rostit cu emoție în a treia zi de Crăciun, când bucuria Nașterii Domnului se întâlnește cu curajul unei mărturisiri plătite cu viața.

Cine a fost Sfântul Ștefan

Sfântul Ștefan apare în Faptele Apostolilor ca unul dintre cei aleși de comunitatea creștină primară pentru slujirea concretă a oamenilor – în tradiție, el este văzut drept „întâiul diacon” și „întâiul mucenic”.

Vrednicia lui nu a stat doar în ajutorul material, ci și în predica plină de îndrăzneală. Mărturisirea lui despre Hristos a stârnit împotrivire, iar sfârșitul său a fost unul cutremurător: a fost ucis cu pietre, în afara cetății, rugându-se – după modelul lui Iisus – pentru cei care îl omorau. Tocmai această iertare din clipa morții îl face, pentru mulți credincioși, o icoană vie a iubirii care nu se răzbună.

De aceea, Ștefan poartă și titlul de protomartir (primul martir): el deschide șirul mărturisitorilor care au arătat, prin sângele lor, că Evanghelia nu e doar cuvânt, ci viață dăruită.

De ce îl sărbătorim pe 27 decembrie

În creștinismul apusean (inclusiv în tradiția romano-catolică), Sfântul Ștefan este sărbătorit pe 26 decembrie, a doua zi în Octava/șirul liturgic al Crăciunului.

În schimb, în creștinismul răsăritean, sărbătoarea este pe 27 decembrie (în calendarul civil acolo unde se folosește stilul îndreptat/echivalat cu cel gregorian).

În spațiul românesc ortodox, această așezare are și o logică a „aproapelor” Crăciunului: după 25 decembrie (Nașterea Domnului) și 26 decembrie (Soborul Maicii Domnului), urmează 27 decembrie, ziua primului mucenic – ca o amintire că Pruncul din iesle vine într-o lume care poate iubi, dar poate și prigoni.

Tradiția de Sfântul Ștefan în România

Dincolo de slujba și pomenirea din biserică, ziua de Sfântul Ștefan s-a încărcat în timp cu o puternică dimensiune comunitară: onomastici, vizite, mese în familie și gesturi de împăcare. În mentalul popular, e o zi bună „să nu rămâi în ceartă”, tocmai pentru că Sfântul a murit iertând. (Aici, credința populară se întâlnește frumos cu mesajul evanghelic.)

În diferite zone ale țării, apar și obiceiuri locale legate de milostenie și „împărțit”:

• În Muntenia, se pomenesc „Pâinicile lui Ștefan”, făcute din aluat asemănător cozonacului, unse cu miere, duse la biserică și apoi oferite mai ales copiilor sau celor nevoiași (în unele explicații populare, forma lor amintește de pietrele muceniciei).
• Tot în unele locuri, se fac și se împart mucenici cu miere și nucă, ca semn al pomenirii și al generozității.

Există și o serie de credințe populare (spuse adesea ca „așa se zice din bătrâni”), precum aducerea în casă a unei icoane cu Sfântul Ștefan sau oferirea unei candele/dar cu semn religios pentru „spor” și sănătate. Astfel de practici, când sunt trăite cu măsură și fără magie sau teamă, pot rămâne un pretext bun pentru rugăciune și pentru a face binele.

Tradițiile pot fi diferite de la o regiune la alta, însă miezul zilei este simplu:

• recunoștință pentru credința dusă până la capăt;
• iertare (în special acolo unde există rupturi între oameni);
• milostenie – un dar concret către cineva care are nevoie;
• curajul de a spune adevărul cu blândețe.

În a treia zi de Crăciun, Sfântul Ștefan ne amintește că bucuria Nașterii nu e doar atmosferă, ci o chemare: să trăim creștinește în lume, cu inimă tare și cu inimă bună.