Andrei Tarkovsky este cel mai celebru regizor al anilor ’60, ’70 și ’80). Este patriarhul filmului poetic contemporan sovietic. Tarkovski s-a opus montajului și a considerat că baza artei cinematografice (arta filmului) este ritmul intern al imaginilor. Ideea lui Tarkovski despre „Sculptarea în timp” propune cinematografia ca o reprezentare a curenților distinctivi sau undelor temporale, transmise în film prin ritmul său intern.
Tarkovski a considerat că imaginea filmului nu este un compozit de fotografii diferite aranjate într-o structură într-o anumită secvență care progresează în timp. El a argumentat că, dacă imaginea de film nu este un compozit, atunci factorul dominant al filmului trebuie să fie ritmul său. Ritmul este în centrul „filmului poetic”. Dar ideea lui Tarkovski despre ritm nu este cea a lui Eisenstein, ci a imaginat ritmul cinematografic ca o mișcare în interiorul cadrului, și nu ca o succesiune de fotografii în timp.
Prin urmare, principala caracteristică a filmului poetic este procesul de ”Sculptare în timp”, spre deosebire de montarea Eisenstein a atracțiilor. În timp ce procesul de editare al lui Eisenstein este ghidat de juxtapunerea intelectuală și conceptuală a imaginilor, sculptarea de timp a lui Tarkovski presupune tehnici de editare care permit unificarea spontană a filmului ca o structură de auto-organizare.
În loc de interacțiunea dintre concepte (montaj Eisensteinian), Tarkovski creează imaginea de film ca o expresie a lumii materiei sau pur și simplu a lumii. Pentru Eisenstein, conceptul dicta tăierea; dar pentru Tarkovsky, este timpul ca regulile să dicteze tehnicile de editare. Prin urmare, timpul din cadru exprimă ceva semnificativ și adevărat care depășește evenimentele de pe ecran și pe cele din cadru; și astfel, percepția directă a timpului este ca o săgeată spre infinit (această abordare este destul de diferită de montarea atracției dintre fotografii, în care elementele din imagine atrag concepte, făcând spectatorul să producă o legătură intelectuală).
În timp ce montarea atracției produce o izbucnire de sens, trezind privitorul cu scopul de a sugera idei și concepte specifice, ritmurile temporale tarkovskiene ilustrează o modalitate de a vedea viața în esența ei, mișcările vieții. Mai mult, această expresie poetică a lumii materiale poate să depășească intenția artistului și să fie recepționată în mod diferit de către fiecare spectator. În cadrul școlii poetice de film tarkovskiene, regizorul își exprimă filosofia vieții, spre deosebire de crearea unei noi percepții a realității sociale.
Sursa: David George Menard , A Deleuzian Analysis of Tarkovsky’s Theory of Time-Pressure
Lasă un răspuns