Home » Articole » Articole » Societate » Armata » Securitate » Teoria dependenţei şi dezvoltarea economică globală

Teoria dependenţei şi dezvoltarea economică globală

Teoria dependenţei în ştiinţele sociale afirmă că resursele curg dinspre „periferia” ţărilor sărace şi subdezvoltate către un „nucleu” de ţări bogate, cele din urmă îmbogăţindu-se pe seama celor dintâi.

Această teorie este valabilă în special pentru ţările care se integrează în sistemul global de valori. Ea a apărut prin 1970 ca o reacţie la teoria modernizării, o variantă timpurie a teoriei dezvoltării care susţine că toate societăţile progresează trecând prin etape similare de dezvoltare, ţările subdezvoltate actuale fiind, conform acestei teorii, într-o situaţie similară cu cea în care se găseau zonele dezvoltate cu ceva timp în urmă. O concluzie a acestei teorii este, că pentru a fi ajutate ţările subdezvoltate să scape de sărăcie, trebuiesc folosite aceleaşi metode cu cele ale ţărilor dezvoltate, respectiv investiţii, transfer tehnologic, şi o integrare mai puternică în piaţa mondială.

Teoria dependenţei respinge acest punct de vedere, argumentând că ţările subdezvoltate nu sunt pur şi simplu versiuni primitive ale ţărilor dezvoltate, ci au caracteristici şi structuri unice, fiecare în parte. Prin integrare, ele ar ajunge membre mai sărace ale economiei mondiale de piaţă, situaţie în care ţările dezvoltate nu au fost niciodată. De aici, concluzia acestei teorii că ţările sărace nu trebuie sub nicio formă să se integreze într-un bloc de ţări mai avansate din punct de vedere economic. Contrar teoriilor privind piaţa liberă şi modernizarea, teoria dependenţei spune că trebuie redusă conectivitatea ţărilor sărace cu piaţa mondială pentru a găsi singure propria lor cale în funcţie de propriile nevoi, dictate mai puţin de presiunile externe.

Premise

Premisele teoriei dependenţei sunt:

  1. Ţările sărace oferă resurse naturale, mână de lucru ieftină, o destinaţie pentru tehnologiile perimate, şi piaţă pentru ţările dezvoltate, fără de care acestea nu ar putea să îşi menţină standardul ridicat de viaţă de care se bucură.
  2. Naţiunile bogate perpetuează activ o stare de dependenţă prin diverse mijloace. Această influenţă poate fi menţinută pe multiple căi: economic, control media, politic, bancar şi finanţe, educaţie, cultura, sport, şi toate aspectele privind dezvoltarea resurselor umane (inclusiv recrutarea şi perfecţionarea angajaţilor).
  3. Ţările bogate se opun în mod activ încercărilor ţărilor dependente de a rezista influenţelor, prin sancţiuni economice şi/sau folosirea forţei armate.

Teoria dependenţei statuează că sărăcia ţărilor de la periferie nu se datorează neintegrării lor în sistemul mondial, sau neintegrării „depline” aşa cum argumentează adesea economiştii pieţei libere, ci datorită modului în care s-au integrat în sistem.

Implicaţii

Există multe idei divergente şi conflictuale despre cum pot atenua ţările în curs de dezvoltare efectele negative ale sistemului mondial. În acest scop, de-a lungul timpului au fost adoptate mai multe practici protecţioniste/naţionaliste de către aceste ţări:

  • Promovarea industriei autohtone şi a fabricării locale de bunuri, prin subvenţii de exemplu, pentru a-şi vinde propriile produse.
  • Limitarea importurilor în special la produsele de lux şi la bunurile care pot fi fabricate în ţările respective, reducând astfel pierderile de capital şi resurse.
  • Interzicerea investiţiilor străine care se focalizează exclusiv pe resursele autohtone.
  • Naţionalizarea unor companii străine, pentru a păstra profitul în ţara respectivă.

Versiuni

Teoria sistemelor mondiale s-a dezvoltat având la bază argumentele dependenţei. Ea postulează o a treia categorie de ţări, cele semiperiferice, intermediare între nucleu şi periferie. Ţările semiperiferice sunt industrializate, dar industrializarea lor este mai puţin complexă şi mai puţin modernă decât cea a ţărilor din nucleu, şi acestea nu controlează finanţele.

Capitalismul la periferie, ca şi cel din centru, este caracterizat de fluctuaţii ciclice puternice. Dezvoltarea unui grup la semiperiferie tinde să se facă pe seama unui alt grup, dar structura inegală a economiei mondiale bazate pe schimburi inegale tinde să rămână stabilă (Tausch 2003).

Fostul preşedinte al Braziliei, Fernando Henrique Cardoso, a descris propria sa teorie a dependenţei astfel:

  • apare o penetrare financiară şi tehnologică, de către centrele capitaliste dezvoltate, a ţărilor de la periferie şi semiperiferie;
  • aceasta produce o structură economică dezechilibrată, atât între societăţile periferice cât şi între acestea şi cele de la centru;
  • aceasta duce la limitări ale dezvoltării auto-susţinute la periferie
  • aceasta favorizează apariţia unor tipuri specifice de relaţii de clasă;
  • ca urmare sunt necesare modificări ale rolului statului pentru a garanta atât funcţionarea economiei cât şi a sistemului politic în societate, rezultând focare de dezordine şi dezechilibru structural.

Taush a enumerat următoarele caracteristici ale capitalismului periferic:

  1. Regresia agriculturii şi a industriilor de mici dimensiuni caracterizează perioada de după dominaţia străină şi colonialism.
  2. Specializarea internaţională inegală a periferiei duce la concentrarea activităţilor de export în minerit şi/sau agricultură. Industrializarea unora din ţările de la periferie este posibilă în condiţiile unor salarii mici care, împreună cu creşterea productivităţii, determină acele schimburi inegale.
  3. Aceste structuri duc la o creştere rapidă pe termen lung a sectorului terţiar, cu şomaj ascuns şi creşterea importanţei împrumuturilor în sistemul social şi economic general.
  4. Deficite de balanţă curente cronice, profiturile reexportate ale investiţiilor străine, şi cicluri economice incomplete la periferie care oferă o piaţă importantă pentru centre pe perioada ascensiunilor economice mondiale.
  5. Dezechilibre structurale în relaţiile politice şi sociale, printre care dezvoltarea elementelor intermediare şi importanţa crescândă a capitalismului de stat şi a unei clase de state neîndatorate.

Teoreticienii dependenţei susţin că, cu toată posibila dezvoltare puternică pe termen scurt, dezvoltarea pe termen lung la periferie va fi dezechilibrată şi inegală, şi va tinde către balanţe de buget curente puternic negative. Fluctuaţiile ciclice au de asemenea un efect profund asupra diferenţelor inter-naţiuni în creşterea economică şi dezvoltarea societăţii pe termen mediu şi lung. Ceea ce părea o creştere spectaculoasă pe termen lung, în final poate fi doar o zvâcnire ciclică pe termen scurt după o lungă recesiune. Perioada ciclului joacă de asemenea un rol important. Giovanni Arrighi crede că logica acumulării la scară globală se schimbă în timp, şi că suntem în prezent martorii unei faze dereglate a capitalismului mondial din anii 1980, caracterizată, în contrast cu ciclurile regulatorii anterioare, de dominanţa capitalului financiar.

În această etapă, rolul schimbului inegal în relaţiile globale de dependenţă nu poate fi subestimat. Munca în sectoarele de export ale periferiei este exploatată, în timp ce structurile monopoliste ale comerţului internaţional permit centrului să profite de preţurile ridicate ale exporturilor lor către pieţele mondiale, comparativ cu productivitatea muncii lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *