(Eleanor Roosevelt și Declarația Universală a Drepturilor Omului (din 1949) – Articolul 19 prevede că „Toată lumea are dreptul la libertatea de opinie și exprimare, acest drept include libertatea de a avea opinii fără interferențe și de a căuta, primi și transmite informații și idei prin orice media și indiferent de frontiere.”)
Libertatea de exprimare este un principiu care susține libertatea unui individ sau a unei comunități de a-și articula opiniile și ideile fără teama de represalii, cenzură sau sancțiuni. Termenul „libertatea de opinie” este uneori folosit sinonim, și include orice act de căutare, primire și transmitere de informații sau idei, indiferent de mediul utilizat.
Libertatea de exprimare este recunoscută ca un drept uman în conformitate cu articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO) și recunoscută în dreptul internațional privind drepturile omului în Pactul internațional privind drepturile civile și politice (PIDCP). Articolul 19 al DUDO precizează că „toată lumea are dreptul de a avea opinii fără interferențe” și că „toată lumea are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta, primi și transmite informații și idei de orice fel, fără frontiere, fie ele oral, scris, printuri, sub formă de artă sau prin orice alte mijloace media.” Versiunea articolului 19 din PIDCP modifică ulterior acest lucru prin a menționa că exercitarea acestor drepturi presupune „sarcini și responsabilități speciale” și, prin urmare, poate face obiectul unor restricții „atunci când este necesar „pentru respectarea drepturilor sau a reputației altora” sau „protecția securității naționale sau a ordinii publice sau a sănătății publice sau a moralei”.
Prin urmare, libertatea de exprimare nu poate fi recunoscută ca fiind absolută, iar limitările comune ale libertății de exprimare se referă la defăimare, calomnie, obscenitate, pornografie, răzvrătire, incitare, cuvinte instigatoare, informații clasificate, încălcări ale drepturilor de autor, secrete comerciale, etichetarea alimentelor, acordurile de confidențialitate, dreptul la intimitate, dreptul de a fi uitat, siguranța publică și sperjurul. Justificările pentru acestea includ principiul prejudiciului propus de John Stuart Mill în On Liberty, care sugerează că „singurul scop pentru care puterea poate fi exercitată în mod legal asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței sale, este de a preveni răul asupra altora.“
Ideea ”principiului ofensei” este de asemenea folosită în justificarea limitărilor de vorbire, care descriu restricția asupra formelor de expresie considerate ofensatoare pentru societate, luând în considerare factori cum ar fi amploarea, durata, motivele vorbitorului și ușurința cu care ar putea fi evitat. Odată cu evoluția erei digitale, aplicarea libertății de exprimare devine mai controversată, deoarece apar noi mijloace de comunicare și restricții, de exemplu proiectul Golden Shield, o inițiativă a Ministerului securității publice a guvernului chinez care filtrează date potențial nefavorabile din țări străine.
Originea libertății de exprimare
(Orator la Colțul Vorbitorilor din Londra, 1974. )
Libertatea de exprimare are o istorie îndelungată care precede instrumentele internaționale moderne în domeniul drepturilor omului. Se crede că principiile democratice ateniene ale libertății de exprimare au apărut la sfârșitul secolului VI sau începutul secolului al V-lea î.e.n. Valorile Republicii Romane includeau libertatea de exprimare și libertatea religioasă.
Concepte ale libertății de exprimare pot fi găsite în documentele timpurii ale drepturilor omului. Actul drepturilor, din Anglia, din 1689, a stabilit în mod legal dreptul constituțional al „libertății de exprimare în Parlament”, care este încă în vigoare. Declarația drepturilor omului și ale cetățenilor, adoptată în timpul revoluției franceze în 1789, a afirmat în mod specific libertatea de exprimare ca drept inalienabil. Declarația prevede libertatea de exprimare în articolul 11, conform căruia:
Comunicarea liberă a ideilor și a opiniilor este una dintre cele mai prețioase drepturi ale omului. Fiecare cetățean poate, în consecință, să vorbească, să scrie și să imprime liber, dar va fi responsabil pentru eventualele abuzuri ale acestei libertăți, așa cum este definită prin lege.
Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948, prevede că:
Toată lumea are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare; acest drept include libertatea de a avea opinii fără interferențe și de a căuta, primi și transmite informații și idei prin orice mijloace de informare și fără frontiere.
Astăzi, libertatea de exprimare este recunoscută în legislația internațională și regională privind drepturile omului. Dreptul este consacrat în articolul 19 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, articolul 13 din Convenția americană privind drepturile omului și articolul 9 din Carta africană privind drepturile omului și ale popoarelor. Pe baza argumentelor lui John Milton, libertatea de exprimare este înțeleasă drept un drept multilateral, care include nu numai dreptul de a se exprima sau disemina informații și idei, ci și alte trei aspecte distincte:
- dreptul de a căuta informații și idei;
- dreptul de a primi informații și idei;
- dreptul de a transmite informații și idei
Standardele internaționale, regionale și naționale recunosc, de asemenea, că libertatea de exprimare include orice mediu, fie el oral, scris, tipărit, prin Internet sau prin forme de artă. Aceasta înseamnă că protecția libertății de exprimare ca drept include nu numai conținutul, ci și mijloacele de exprimare.
Relația cu alte drepturi
Dreptul la libertatea de exprimare este strâns legat de alte drepturi și poate fi limitat atunci când este în conflict cu alte drepturi. Dreptul la libertatea de exprimare este, de asemenea, legat de dreptul la un proces echitabil și la o procedură judiciară care poate limita accesul la căutarea de informații sau poate determina oportunitatea și mijloacele în care se manifestă libertatea de exprimare în cadrul procedurilor judiciare. Ca principiu general, libertatea de exprimare nu poate limita dreptul la viață privată, precum și onoarea și reputația celorlalți. Cu toate acestea, se acordă mai multă latitudine atunci când este implicată critica personalităților publice.
Dreptul la libertatea de exprimare este deosebit de important pentru media, care joacă un rol special în calitate de purtător al dreptului general la libertatea de exprimare pentru toți. Cu toate acestea, libertatea presei nu permite neapărat libertatea de exprimare. Judith Lichtenberg a subliniat condițiile în care libertatea presei poate constrânge libertatea de exprimare, de exemplu, în cazul în care media suprimă informația sau înăbușește diversitatea vocii inerente libertății de exprimare. Lichtenberg susține că libertatea presei este pur și simplu o formă de drept de proprietate sumarizată de principiul „fără bani, nu există voce”.
Lasă un răspuns