O preocupare majoră atunci când discutăm despre inegalitatea globală este cum să evitați o părtinire etnocentrică, care implică faptul că națiunile mai puțin dezvoltate vor să fie ca cele care au atins puterea globală postindustrială. Termeni precum „în curs de dezvoltare” (neindustrializate) și „dezvoltate” (industrializate) implică faptul că țările neindustrializate sunt într-un fel inferioare și trebuie să se îmbunătățească pentru a participa cu succes la economia globală, o etichetă care indică faptul că toate aspectele economiei depășesc granițele naționale. Trebuie să avem grijă cum delimităm diferite țări. De-a lungul timpului, terminologia s-a schimbat pentru a face loc unei viziuni mai incluzive asupra lumii.
Terminologia Războiului Rece a fost dezvoltată în perioada Războiului Rece (1945–1980), când lumea a fost împărțită între sistemele economice capitaliste și comuniste (și aspirațiile lor geopolitice respective). Familiar și încă folosită de mulți, preupune clasificarea țărilor în națiuni din prima lume, din a doua lume și din lumea a treia, pe baza dezvoltării economice și a standardelor de trai respective. Când a fost dezvoltată această nomenclatură, democrațiile capitaliste precum Statele Unite, Canada și Japonia au fost considerate parte a primei lumi. Cele mai sărace, cele mai nedezvoltate țări erau denumite lumea a treia și includeau cea mai mare parte a Africii subsahariane, America Latină și Asia. A doua lume a fost lumea socialistă sau blocul sovietic: dezvoltată industrial, dar organizată după un model de stat socialist sau comunist de economie politică. Mai târziu, sociologul Manual Castells (1998) a adăugat termenul de a patra lume pentru a se referi la grupurile minoritare stigmatizate cărora li s-a refuzat vocea politică pe tot globul (populații minoritare indigene, prizonieri și cei fără adăpost, de exemplu).
Tot în timpul Războiului Rece, inegalitatea globală a fost descrisă în termeni de dezvoltare economică. Alături de națiunile în curs de dezvoltare și dezvoltate, au fost folosiți termenii „națiune mai puțin dezvoltată” și „națiune subdezvoltată”. Teoria modernizării a sugerat că societățile au trecut prin stadii naturale de dezvoltare pe măsură ce au progresat spre a deveni societăți dezvoltate (adică, stabile, democratice, orientate spre piață și capitaliste). Economistul Walt Rustow (1960) a oferit o schemă de dezvoltare foarte influentă când a descris succesiunea liniară a etapelor de dezvoltare: societatea tradițională (agrară cu productivitate scăzută); societatea înainte de decolare (formarea statului și trecerea la producția industrială, extinderea piețelor și generarea de surplus); decolare (creștere economică rapidă autosusținută și reinvestire a capitalului în economie); maturitate (o economie modernă industrializată, foarte capitalizată și avansată tehnologic); epoca consumului de masă ridicat (trecerea de la bunuri de bază la bunuri „de durată” (televizoare, mașini, frigidere etc.) și bunuri de lux, prosperitate generală, egalitarism). La fel ca majoritatea versiunilor de teorie a modernizării, schema lui Rustow descrie un proces liniar de dezvoltare care culminează cu formarea unor societăți democratice, capitaliste. A fost în mod clar în conformitate cu ideologia Războiului Rece, dar a reflectat, de asemenea, credințe larg răspândite despre ideea progresului social ca proces evolutiv.
Cu toate acestea, oricât de „naturale” ar fi fost considerate aceste etape de dezvoltare, ele au necesitat creare, asigurare, protecție și sprijin. Aceasta a fost epoca în care a prins rădăcini ideea noblesse oblige geopolitică (responsabilitatea primei lumi), sugerând că așa-numitele națiuni dezvoltate ar trebui să ofere ajutor extern națiunilor mai puțin dezvoltate și subdezvoltate pentru a-și ridica nivelul de trai.
Sursa: Little, W. (2016). Introduction to Sociology – 2nd Canadian Edition. BCcampus. © 2013 Rice University. Licența CC BY 3.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu. © 2024 MultiMedia Publishing. Introducere în sociologie, Volumul 1
Lasă un răspuns