Titlurile cărților

Titlul unei cărți sau al oricărui alt text publicat sau al unei opere de artă este un nume pentru lucrare care este de obicei ales de autor. Un titlu poate fi folosit pentru a identifica lucrarea, pentru a o pune în context, pentru a transmite un rezumat minim al conținutului ei și pentru a stârni curiozitatea cititorului.

Unele lucrări completează titlul cu un subtitlu. Textele fără titluri separate pot fi menționate prin incipit (primul cuvânt), în special cele produse înainte ca practica de a deveni populară. În timpul dezvoltării, o lucrare poate fi menționată printr-un titlu de lucru temporar. Un act legislativ poate avea atât un titlu scurt, cât și un titlu lung. În catalogarea bibliotecii, un titlu uniform este atribuit unei lucrări al cărei titlu este ambiguu.

În designul cărții, titlul este afișat de obicei pe cotor, pe coperta frontală și pe pagina de titlu.

Istorie

Primele cărți, precum cele Cinci Cărți ale lui Moise, în Tora ebraică, nu aveau titluri. La ele se face referire prin incipitul lor: Be-reshit, „La început” (Geneza), Va-yikra, „Și El [Dumnezeu] a chemat” (Levitic). Conceptul de titlu este un pas în dezvoltarea cărții moderne.

În literatura greacă veche, cărțile au titluri dintr-un singur cuvânt care nu sunt cuvintele inițiale: cuvinte noi, dar urmând principii gramaticale. Iliada este povestea lui Ilion (Troia), războiul troian; Odisea cea a lui Ulise. Prima carte de istorie în sensul modern, Istoria Războiului Peloponezian a lui Tucidide, avea ca titlu doar Historiai (Istorii sau Povești).

Când cărțile iau forma unui scrol sau sul, ca în cazul Torei sau a celor Cinci Megillot, este imposibil să se evidențieze o pagină inițială. Prima pagină, rulată, nu ar fi pe deplin vizibilă decât dacă este derulată. Din acest motiv, sulurile sunt marcate cu decorațiuni exterioare de identificare.

O carte cu pagini nu este un sul, ci un codex, un teanc de pagini legate între ele prin legare pe o margine. Codicile (plural de la „codex”) sunt mult mai recente decât sulurile și le-au înlocuit deoarece codicile sunt mai ușor de utilizat. „Pagina” titlului este o consecință a unei cărți legate cu pagini. Până când cărțile au avut coperți (o altă evoluție în istoria cărții), pagina de sus era foarte vizibilă. Pentru ca să fie ușor de observat  conținutul cărții, a apărut obiceiul de a tipări pe pagina de sus un titlu, și câteva cuvinte cu litere mai mari decât corpul, și astfel lizibile de la o distanță mai mare.

Pe măsură ce cartea a evoluat, majoritatea cărților au devenit produsul unui autor. Cărțile timpurii, ca și cele din Vechiul Testament, nu aveau autori. Treptat, conceptul a devenit obicei – Homer este un caz complicat – dar calitatea de autor a cărților, despre care toate erau sau se credea a fi non-ficțiune, nu a fost la fel ca, încă din Renașterea occidentală, scrierea unui roman. Conceptul de proprietate intelectuală nu a existat; copierea lucrării altuia era mai demult demnă de laudă. Invenția tiparului a schimbat economia cărții, făcând posibil ca proprietarul unui manuscris să facă bani vânzând copii tipărite. Conceptul de autor a devenit mult mai important. Numele autorului va apărea și pe pagina de titlu.

Treptat, pe pagina de titlu au fost adăugate din ce în ce mai multe informații: locația tipăririi, imprimanta, ulterior și editorul și data. Uneori, titlul unei cărți continua îndelung, devenind o reclamă pentru carte pe care un posibil cumpărător ar vedea-o într-o librărie.

Convenții tipografice

Majoritatea ghidurilor de stil în limba engleză, inclusiv Chicago Manual of Style, Modern Language Association Style Guide, și stilul APA, recomandă ca titlurile lucrărilor mai lungi sau complete, cum ar fi cărți, filme, piese de teatru, albume și periodicele să fie scrise cu caractere cursive, cum ar fi: New York Times care este un important ziar american. Aceste ghiduri recomandă ca titlurile lucrărilor mai scurte sau subsidiare, cum ar fi articolele, capitolele și poeziile, să fie scrise între ghilimele, cum ar fi: „Stopping by Woods on a Snowy Evening” care este o poezie de Robert Frost. Stilul de carte AP recomandă ca titlurile cărților să fie scrise între ghilimele.  Sublinierea este folosită acolo unde nu sunt posibile caracterele cursive, cum ar fi pe o mașină de scris sau cu scris de mână.

Titlurile pot fi, de asemenea, scrise în majuscule, cu majoritatea sau toate cuvintele scrise cu majuscule. Acest lucru este valabil atât atunci când titlul este scris în sau pe lucrarea în cauză, cât și atunci când este menționat în alte scrieri. Autorul sau editorul original se poate abate de la aceasta în scopuri stilistice, iar alte publicații pot sau nu reproduce scrierea cu majuscule originale atunci când menționează lucrarea. Citatele, cursivele și sublinierea nu sunt, în general, folosite în titlul lucrării în sine.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)