Știți, dragi copii, că violetele sunt emblema modestiei. Căci ele cresc în pădurile întunecate, la umbra altor plante; și chiar își ascund chipul delicat în spatele frunzelor lor verzi mari, la fel ca fetele timide în spatele evantaielor lor.
Într-o zi, un poet se plimba într-o pădure unde erau multe violete care îmbălsămau delicios aerul.
Îmbătat de acest parfum, a făcut versuri în cinstea unei flori umile din pădure și le-a recitit cu voce tare.
La picioarele lui, o violetă l-a auzit. Ea credea că vorbea doar pentru ea, și văzându-se astfel cântată de un poet, aceasta a făcut-o să uite toată modestia.
Și-a întins gâtul din spatele frunzelor, și-a întors capul infatuată spre stânga și spre dreapta, și s-a admirat cu plăcere într-o picătură mare de rouă care rămăsese agățată pe o frunză de iarbă.
”Ah,” spuse ea, ”cât de frumoasă sunt și cât de bine mă simt! Probabil că sunt mai frumoasă decât celelalte flori, iar parfumul meu trebuie să fie mai plăcut decât toate celelalte parfumuri ale pădurii, pentru că numai mie mi-a dedicat poetul versuri.”
Dar în acel moment trecea pe acolo vechea zână a pădurii, care este supraveghetoarea florilor.
Cu bagheta ei, ea bătu obrazul violetei.
”Mică neobrăzată,” spuse ea, ”întoarce-te sub frunza ta și o să te pedepsesc pentru vanitatea ta, îți iau parfumul.”
Violeta era dezolată. A plâns atât de mult încât unei tinere zâne, care se plimba pe acolo, i s-a făcut milă de ea.
„Biata mea fetiță„, a spus ea, „nu mai pot să-ți redau parfumul; dar din moment ce suferi atât de mult, voi transforma lacrimile tale în cele mai clare petale, purpurii; și cel puțin, dacă nu ești parfumată, vei fi mai frumoasă.”
Și, după ce a spus asta, zână a schimbat violeta din pădure într-o violetă de Parma.
Și de aceea violetele de Parma nu au parfum.
Traducere de Nicolae Sfetcu din ABC Petits Contes, de Jules Lemaître
Lasă un răspuns