Fiziologia culorilor folosită în arta impresioniștilor

Figura 2.52 | Steagul SUA cu culori inversate. Credit: Evilweevil/Wikipedia Licență: Domeniu Public

Artiștii exploatează uneori în mod intenționat fiziologia vederii umane. Deoarece vederea umană este limitată de biologia unică, anumite efecte devin posibile. Neuronii stochează neurotransmițători chimici pentru a trimite semnale. Dacă un neuron trebuie să „se activeze” continuu deoarece este stimulat continuu, acesta își poate epuiza rezerva de neurotransmițători. Există o mică întârziere între epuizarea și restaurarea acestei rezerve chimice în cadrul neuronului. Între timp, apare o imagine remanentă. Priviți steagul verde, portocaliu și negru timp de 10 secunde, apoi priviți un perete gol sau un spațiu alb gol. (Figura 2.52) Pentru câteva momente, veți vedea complementul, sau opusul, verdelui (roșu), complementul portocaliu (albastru) și complementul negrului (alb) în locul lor corect pe steagul american. Estomparea acestei imagini indică faptul că neurotransmițătorii din retină au fost reaprovizionați.

Figura 2.53 | Impresie răsărit de soare. Artist: Claude Monet Autor: Credit: art database/Wikimedia Commons Licență: Domeniu Public

Acest efect a fost folosit în mod regulat de artiști în timpul mișcării impresioniste (cca. 1870-1886). Luați în considerare Impresia răsăritului de soare de Claude Monet (1840-1926, Franța), una dintre primele picturi impresioniste. (Figura 2.53) Privind mai mult de o clipă la întinderea de albastru din pictură care „epuizează” senzația de albastru și creează un răspuns complementar de imagine remanentă, care este portocaliul. Apoi, când privim portocaliul soarelui care răsare, vedem nu numai pigmentul portocaliu de pe pictura în sine, ci avem și efectul suplimentar de „albastru obosit” în retină. Din acest motiv, vopseaua portocalie a soarelui arată mai strălucitoare decât ar fi dacă am vedea acea culoare singură. Mulți artiști impresioniști au folosit intenționat acest efect, iar acesta este unul dintre motivele pentru care picturile impresioniste tind să arate atât de vibrant colorate.

Figura 2.54 | Iluzia gradientului. Autor: Jeffrey LeMieux Sursă: Wikimedia Commons Licență: Domeniu Public

În seria sa de picturi „Omagiu pătratului”, începută în 1949, artistul Bauhaus Josef Albers (1888-1967, Germania, a locuit în SUA) a experimentat cu percepția relativă a culorii. (Omagiu pătratului, Josef Albers: http://www.metmuseum.org/toah/works-of-art/59.160/) Principalul său interes a fost să demonstreze cum o culoare poate fi afectată de alte culori care o înconjoară. Cartea sa, „Interacțiunea culorii” (1963), a arătat că percepția unei singure culori se poate schimba în funcție de context. Pentru a demonstra acest lucru, priviți imaginea alăturată. (Figura 2.54) Banda de gri din centru este o singură culoare, dar pare să se schimbe atunci când este plasată pe un fundal contrastant.

Figura 2.55 | Catedrala din Rouen, Fațadă (Apus de soare). Artist: Claude Monet Credit: Wikimedia Commons Licență: Domeniu Public

Artiștii contemporani folosesc termeni specifici pentru diferite utilizări ale culorii. Culoarea naturală, sau locală, descrie culoarea corpului unui anumit obiect. Culoarea observată, pe de altă parte, reprezintă modul în care percepția acelei culori locale se schimbă pe măsură ce lumina se deplasează asupra unui obiect. În seria de picturi ale lui Monet reprezentând Catedrala din Rouen, reprezentările sale ale diferitelor condiții de iluminare sunt un bun exemplu al diferenței dintre culoarea locală și culoarea observată. Culoarea pietrei Catedralei este un gri mediu. Dar în diferite momente ale zilei, cum ar fi lumina în descreștere a apusului, aceasta va reflecta portocaliul și albastrul soarelui persistent și umbrele în creștere. (Figura 2.55)

Figura 2.56 | Portretul Doamnei Matisse (Linia verde). Artist: Henri Matisse Autor: Utilizator „Sparkit” Sursă: Wikimedia Commons Licență: Domeniu Public

Fauvii au fost un grup de artiști de la începutul secolului al XX-lea care au folosit culoarea intuitivă ca bază a abordării lor în crearea de artă. Ei erau mai interesați de puterea expresivă a culorii decât de raportarea robotică a culorii locale sau observate a subiecților lor. Luați în considerare acest portret al soției sale, Amelie Matisse, realizat de Henri Matisse (1869-1954, Franța). (Figura 2.56) Evident, ea nu avea în realitate o dungă verde care să-i coboare pe centrul feței. Culorile alese de artist au fost menite să exprime altceva decât simpla observație vizuală.

Sursa: Sachant, Pamela; Blood, Peggy; LeMieux, Jeffery; and Tekippe, Rita, „Introduction to Art: Design, Context, and Meaning” (2016). Fine Arts Open Textbooks. 3. https://oer.galileo.usg.edu/arts-textbooks/3, licența CC BY-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu