Devoalarea și reformularea tragediei apocaliptice în discursul despre încălzirea globală

Sursa: Foust, C. R., & O’Shannon Murphy, W. (2009). Revealing and Reframing Apocalyptic Tragedy in Global Warming Discourse. Environmental Communication, 3(2), 151–167. https://doi.org/10.1080/17524030902916624 (Rezumat)

Articolul analizează modul în care presa americană a prezentat încălzirea globală prin intermediul unui cadru retoric apocaliptic și efectele acestui tip de discurs asupra capacității oamenilor de a acționa. Autorii pornesc de la constatarea că, deși majoritatea americanilor considerau încălzirea globală reală și gravă, problema rămânea o prioritate politică și socială relativ redusă. Una dintre explicațiile propuse este faptul că discursul climatic oscilează între avertizarea necesară și imaginile catastrofice care pot genera teamă, resemnare sau neîncredere.

Studiul se bazează pe o analiză retorică critică a articolelor despre schimbările climatice publicate, între 1997 și 2007, în patru importante publicații americane: The New York Times, The Washington Post, Time și USA Today. Autorii au selectat articole în care apăreau termenii „global warming”, „climate change” și „catastrophe”, urmărind felul în care acestea construiau raportul dintre timp, finalul anticipat al crizei și posibilitatea intervenției umane.

Retorica apocaliptică este definită ca o narațiune orientată liniar spre un punct final catastrofic, prezentat adesea ca inevitabil și aflat dincolo de controlul oamenilor. În cadrul discursului despre climă, oamenii de știință și jurnaliștii pot apărea asemenea unor profeți care interpretează semne greu de observat de public: topirea ghețarilor, creșterea nivelului mărilor, schimbarea circulației oceanice, intensificarea secetelor, furtunilor și inundațiilor, dispariția speciilor, foametea, migrațiile și conflictele pentru resurse.

Autorii identifică două variante principale ale acestui cadru: apocalipsa tragică și apocalipsa comică. Apocalipsa tragică prezintă încălzirea globală ca pe un destin inevitabil. Formulări categorice precum „se va întâmpla” sau „se întâmplă deja”, comprimarea intervalului de timp și comparațiile cu extincții preistorice ori cu scenarii cinematografice sugerează că omenirea nu mai poate schimba cursul evenimentelor. Procesele climatice autoregenerative, precum buclele de feedback, sunt descrise ca momente în care „natura preia controlul”, iar intervenția umană devine inutilă. Un asemenea discurs poate transmite urgența problemei, dar riscă să provoace disperare și pasivitate.

În plus, cadrul tragic reduce responsabilitatea umană. Dacă încălzirea globală este reprezentată drept rezultatul unei forțe naturale sau cosmice autonome, contribuția activităților umane devine mai puțin vizibilă. Totodată, limbajul apocaliptic le oferă scepticilor posibilitatea de a-i prezenta pe oamenii de știință drept falși profeți, iar pe ecologiști drept alarmiști. Dezbaterea se polarizează astfel între „credincioși” și „necredincioși”, fără a mai lăsa suficient spațiu pentru opțiuni politice și sociale nuanțate.

Apocalipsa comică nu înseamnă tratarea superficială sau amuzantă a crizei. În sensul utilizat de autori, perspectiva comică îi prezintă pe oameni nu ca fiind fundamental răi, ci ca fiind capabili să greșească, să învețe și să-și corecteze comportamentul. Catastrofa devine unul dintre mai multe rezultate posibile, nu un final predeterminat. Folosirea unor expresii precum „ar putea” sau „dacă” păstrează deschisă posibilitatea intervenției. Oamenii pot reduce emisiile, utiliza transportul public, îmbunătăți eficiența energetică, finanța surse alternative de energie și adapta infrastructura la efectele inevitabile ale schimbării climatice.

Perspectiva comică oferă și o reprezentare mai realistă a timpului. În locul ultimatumurilor de tipul „mai avem zece ani până la apocalipsă”, sunt prezentate intervale temporale concrete și efecte graduale, permițând oamenilor să înțeleagă atât urgența, cât și posibilitatea acțiunii. Totuși, autorii avertizează că această abordare nu trebuie să minimalizeze pericolul sau să justifice menținerea situației existente.

În concluzie, comunicarea climatică trebuie să găsească un echilibru între prezentarea gravității crizei și păstrarea speranței raționale. Autorii recomandă legarea schimbărilor climatice de preocupări deja importante pentru diferite grupuri sociale, evitarea termenelor ultimative și plasarea activităților umane în centrul explicației. Acțiunile individuale trebuie corelate cu schimbări colective, politice și structurale. Simpla informare nu este suficientă: discursul trebuie să transforme publicul din spectator al unei tragedii inevitabile în participant activ la reducerea emisiilor și la adaptarea societății. Astfel, narațiunea încălzirii globale poate fi reformulată dintr-o apocalipsă tragică într-o poveste deschisă, în care viitorul depinde, cel puțin în parte, de alegerile umane.