Sine, non-sine? Perspective din tradițiile analitică, fenomenologică și indiană

Sursa: Siderits, M., Thompson, E., & Zahavi, D. (Eds.). (2011). Self, no self? Perspectives from analytical, phenomenological, & Indian traditions. Oxford University Press. (Rezumat)

 

Volumul Self, No Self? Perspectives from Analytical, Phenomenological, & Indian Traditions, coordonat de Mark Siderits, Evan Thompson și Dan Zahavi, reunește unsprezece studii dedicate uneia dintre cele mai persistente probleme ale filosofiei minții: dacă experiența conștientă presupune existența unui sine și, dacă da, ce fel de realitate trebuie atribuită acestuia. Cartea este construită ca un dialog între filosofia analitică, fenomenologie și tradițiile filosofice indiene, în special budismul și Advaita Vedānta. Autorii nu urmăresc să ajungă la o definiție unică a sinelui, ci să testeze diverse moduri de a înțelege relația dintre conștiință, subiectivitate, identitate personală și conștiința de sine. Încă din introducere sunt delimitate patru mari familii de răspunsuri: teoriile substanțialiste ale sinelui, teoriile nesubstanțialiste, teoriile „non-sinelui” și concepțiile care privesc sinele în primul rând ca pe o construcție narativă.

Punctul de plecare îl constituie caracterul subiectiv al experienței. Când vedem, auzim, simțim sau gândim ceva, experiența nu pare să fie pur și simplu un eveniment impersonal: ea se prezintă într-o perspectivă proprie, ca experiență „pentru mine”. Problema este dacă această structură de persoana întâi dovedește existența unui subiect stabil sau dacă poate fi explicată fără a introduce o entitate distinctă numită „sine”. O altă întrebare centrală este cea a reflexivității conștiinței: atunci când suntem conștienți de un obiect, există deja, implicit, și o conștientizare a faptului că suntem conștienți? Teza reflexivității afirmă că fiecare act conștient include o formă tacită, prereflexivă de autoconștientizare, diferită de introspecția deliberată prin care ne transformăm propriile stări mentale în obiecte de reflecție.

Joel W. Krueger deschide dezbaterea contestând trecerea automată de la caracterul subiectiv al experienței la existența unui sine durabil. Faptul că experiența are un „cum” specific persoanei întâi nu impune, în opinia lui, existența unui „cine” permanent aflat în spatele fluxului mental. Sentimentul de proprietate asupra experienței poate fi real ca fenomen, fără ca el să indice o entitate autonomă, neschimbătoare. În cel mai bun caz, spune Krueger, putem vorbi despre forme tranzitorii de sine fenomenal minimal, nu despre un proprietar stabil al conștiinței.

Dan Zahavi apără însă ideea unui sine experiențial minimal. El pornește de la tradiția fenomenologică a lui Sartre, potrivit căreia conștiința nu devine conștientă de sine abia prin reflecție; înaintea oricărei introspecții există deja o auto-prezență implicită. Experiența este dată într-un mod specific celui care o trăiește, iar această „pentru-mine-itate” sau „apartenență” nu este un conținut suplimentar, ci modul însuși în care apare experiența. Zahavi nu identifică acest sine cu un suflet-substanță și nici cu o poveste autobiografică, ci cu structura fundamentală prin care un flux de conștiință se distinge de altul. De aceea, el consideră că negarea completă a sinelui riscă să piardă tocmai individualizarea de bază a experienței și distincția ireductibilă dintre propria perspectivă și perspectiva celuilalt.

Miri Albahari propune o soluție apropiată de budism, dar mai nuanțată decât o simplă negare a subiectivității. Ea separă ceea ce numește „conștiință-martor” sau proprietate perspectivală de imaginea mult mai bogată a unui sine personal. Experiența poate continua să aibă un centru perspectival fără ca acest centru să fie un agent permanent, un posesor substanțial al gândurilor sau autorul unei biografii. Sinele obișnuit ar reprezenta astfel o construcție suplimentară, formată prin identificare și apropriere. Nirvana este interpretată drept dizolvarea acestei iluzii de proprietar personal, fără dispariția conștiinței. Provocarea esențială este de a explica modul în care pierderea sentimentului de sine ar putea avea loc fără deteriorarea funcționării psihice. Albahari sugerează că meditația și calitatea ridicată a atenției ar putea diferenția o conștiință eliberată de formele patologice în care sentimentul proprietății personale dispare din cauze neurologice.

Georges Dreyfus încearcă o poziție intermediară. El consideră că trebuie distinsă unitatea sincronică a conștiinței — faptul că experiența prezentă apare ca un câmp unificat — de identitatea diacronică, construită în timp prin memorie. Putem avea o subiectivitate unificată în momentul prezent fără a postula automat un sine permanent care traversează toate momentele vieții. În această privință, unele concepții budiste pot fi puse în dialog cu teorii contemporane despre „câmpul unificat” al conștiinței: ceea ce este fundamental ar fi fundalul conștient în care apar stările mentale, în timp ce imaginea unui ego durabil este o elaborare ulterioară.

Evan Thompson reia problema prin comparația dintre fenomenologie și filosofia budistă indo-tibetană. El acceptă că orice experiență intențională conține o formă de autoconștientizare prereflexivă și utilizează, între altele, celebrul argument al memoriei: dacă putem mai târziu să ne amintim nu doar obiectul perceput, ci și faptul că l-am perceput, atunci latura subiectivă trebuie să fi fost într-un anumit fel prezentă chiar în experiența originară. Conștiința ar fi deci reflexivă fără a necesita un act mental separat care să o observe. Totuși, Thompson avertizează că această auto-prezență nu demonstrează fără rest existența unui sine substanțial; legătura dintre autoconștientizare și sine trebuie formulată într-un sens mai modest.

Jonardon Ganeri analizează noțiunile indiene de atenție la sine și folosirea lui „eu”. În tradiția asociată lui Asaṅga și Vasubandhu apare ideea unei forme de conștiință care se raportează la ceea ce este „al meu” și contribuie la continuitatea sentimentului de identitate.  Volumul arată astfel că întrebarea „există un sine?” nu poate fi desprinsă de probleme lingvistice și cognitive: pronumele „eu”, sentimentul proprietății și structura perspectivei de persoana întâi nu sunt neapărat dovezi pentru existența unei entități metafizice corespunzătoare.

Studiile consacrate Advaita Vedānta deplasează problema într-o altă direcție. Wolfgang Fasching examinează fenomenologic ideea indiană de conștiință-martor. Atât budismul, cât și unele școli „ortodoxe” indiene consideră că identificarea obișnuită cu personalitatea, corpul și biografia trebuie depășită. Diferența decisivă este că budismul vede în această depășire descoperirea inexistenței unui sine ultim, în timp ce Advaita, Sāṃkhya și Yoga o interpretează drept acces la adevăratul sine, distinct de ego-ul construit.  Chakravarthi Ram-Prasad arată că Advaita poate respinge aproape toate formele familiare de sine individual și totuși păstra o subiectivitate stabilă: conștiința nu este un obiect printre altele, ci condiția prin care orice obiect devine cunoscut. Rezultă o poziție în care există o unitate a conștiinței, dar nu neapărat un individ-subiect separat, dotat cu proprietăți personale.

Matthew MacKenzie apropie filosofia budistă de enactivism, potrivit căruia sinele nu este o substanță preexistentă, ci un proces emergent. Organismul, corpul trăit, mediul și relațiile sociale formează sisteme dinamice care se auto-organizează. În această interpretare, sinele este real în sens funcțional și experiențial, dar „gol” de existență independentă. El este recreat continuu prin interacțiunea dintre creier, corp, limbaj și lume. Sinele minimal apare din reflexivitatea conștiinței, iar formele mai complexe de identitate sunt construite prin limbaj și narațiune.  În concluzia studiului, MacKenzie insistă că nu suntem entități statice care posedă aceste procese, ci suntem chiar activitatea auto-organizată prin care viața biologică, experiența și lumea socială se constituie reciproc.

În ansamblu, cartea nu rezolvă disputa printr-un verdict simplu în favoarea „sinelui” sau a „non-sinelui”. Principala sa contribuție este tocmai demonstrarea faptului că termenul sine ascunde mai multe probleme distincte. Una este existența unui substrat permanent; alta este perspectiva de persoana întâi; alta, sentimentul de proprietate asupra experienței; alta, continuitatea memoriei; iar alta, identitatea narativă și socială construită de-a lungul vieții. Este posibil să negăm un sine-substanță și totuși să păstrăm o subiectivitate minimală, o perspectivă corporală și o continuitate funcțională. În egală măsură, faptul că experiența este reflexivă nu demonstrează automat existența unui ego permanent.

Meritul major al volumului constă astfel în depășirea opoziției rigide dintre „sine existent” și „sine iluzoriu”. Analiza comparată sugerează mai degrabă o stratificare: anumite forme ale sinelui pot fi construcții cognitive, narative și sociale, în timp ce alte aspecte — precum caracterul de persoana întâi, reflexivitatea și unitatea momentană a experienței — sunt mult mai greu de eliminat. Dialogul dintre fenomenologie, filosofia analitică, budism și Advaita Vedānta arată că problema sinelui este în același timp metafizică, fenomenologică, epistemologică și practică. În loc să întrebe doar dacă sinele „există”, volumul ne obligă să precizăm ce anume din ceea ce numim sine este fundamental, ce este construit și ce poate dispărea fără ca experiența conștientă însăși să dispară.