Ontologia a fost numită Tattva Mimamsa de către vechii filozofi indieni, mergând înapoi până la Vede. Ontologia este un aspect al școlii de filosofie Samkhya din primul mileniu î.e.n. Conceptul că Guna care descrie cele trei proprietăți (sattva, rajas și tamas) se găsește în proporții diferite în toate lucrurile existente este un concept notabil al acestei școli.
Parmenide și monismul
Parmenide a fost printre primii din tradiția greacă care propune o caracterizare ontologică a naturii fundamentale a existenței. În prologul sau proemul său, el descrie două puncte de vedere ale existenței; inițial că nimic nu vine de la nimic și, prin urmare, existența este eternă. În consecință, părerile noastre despre adevăr trebuie adesea să fie false și înșelătoare. Majoritatea filosofiei occidentale – inclusiv conceptele fundamentale ale falsificabilității – au apărut din această perspectivă. Aceasta presupune că existența este ceea ce poate fi conceput prin gândire, creat sau posedat. Prin urmare, nu poate exista nici gol, nici vid; și adevărata realitate nu poate să apară nici să dispară din existență. Mai degrabă, întreaga creație este veșnică, uniformă și imuabilă, deși nu infinită (el și-a caracterizat forma ca o sferă perfectă). Prin urmare, Parmenide consideră că schimbarea, așa cum este percepută în experiența de zi cu zi, este iluzorie. Tot ceea ce ar putea fi reținut nu este decât o parte a unei singure entități. Această idee anticipează oarecum conceptul modern al marii teorii de unificare care descrie în final toată existența în termenii unei realități subatomice interdependente care se aplică la toate.
Pluralismul ontologic
Opusul monismului eleatic este concepția pluralistă a ființei. În secolul al V-lea î.e.n., Anaxagoras și Leucippus au înlocuit realitatea ființei (unică și neschimbată) cu aceea a devenirii și, prin urmare, cu o pluralitate ontică mai fundamentală și mai elementară. Această teză a apărut în lumea elenă, exprimată în două moduri diferite de Anaxagoras și de Leucippus. Prima teorie se referă la „semințe” (pe care Aristotel le-au denumit „homeomerii”) ale diferitelor substanțe. A doua a fost teoria atomistică, care se referea la realitate ca fiind bazată pe vid, atomi și mișcarea intrinsecă în ea.
Atomismul materialist propus de Leucippus a fost indeterminist, dar apoi dezvoltat de Democritus într-un mod determinist. Mai târziu (secolul al IV-lea î.e.n.) atomismul inițial a fost din nou preluat de Epicurus ca fiind indeterminist. El a confirmat realitatea ca fiind compusă dintr-o infinitate de corpusculi sau atomi indivizibili, neschimbabili (atomon, lit. „de netăiat”), dar dă greutate caracterizării atomilor, în timp ce pentru Leucippus se caracterizează printr-o „figură”, o „ordine” și o „poziție” în cosmos. Ele, în plus, creează întregul cu mișcarea intrinsecă în vid, producând fluxuri diverse al ființelor. Mișcarea lor este influențată de parenklisis (Lucretius îl numește clinamen) și este determinată de șansă. Aceste idei prefigurează înțelegerea noastră despre fizica tradițională până când natura atomilor a fost descoperită în secolul al XX-lea.
Platon
Platon a dezvoltat această distincție între adevărata realitate și iluzie, argumentând că ceea ce este real este Forma și Ideile veșnice și neschimbate (un precursor al universalelor), ale căror lucruri experimentate în senzație sunt, cel mult, numai copii, și adevărate numai în măsura în care ele copiază („participă la”) aceste Forme. În general, Platon presupune că toate substantivele (de exemplu, „Frumusețea”) se referă la entități reale, indiferent dacă sunt corpuri sensibile sau Forme insensibile. Prin urmare, în Sophistul Plato susține că Ființa este o Formă în care toate lucrurile existente participă și pe care le au în comun (deși nu este clar dacă „Ființa” este ănțeleasă în sensul existenței, copulei sau identității); și argumentează, împotriva lui Parmenide, că Formele trebuie să existe nu numai ca ale Ființei, ci și a Negării și a non-Ființei (sau a Diferenței).
În Categoriile sale, Aristotel identifică zece feluri posibile de lucruri care pot fi subiectul sau predicatul unei propoziții. Pentru Aristotel există patru dimensiuni ontologice diferite:
- în funcție de diferitele categorii sau moduri de abordare a unei ființe ca atare
- conform adevărului sau falsității sale (de exemplu, aur fals, bani contrafăcuți)
- dacă există în sine sau pur și simplu „ajunge” din întâmplare
- în funcție de potența, mișcarea (energia) sau prezența lor finită (Metafizica, Cartea Theta).
Potrivit lui Avicenna, și într-o interpretare a doctrinelor ontologice grecești aristotelice și platoniste în metafizica medievală, ființa este fie necesară, fie contingent ca posibilă, fie imposibilă. Ființa necesară este ceea ce nu poate decât să fie, de vreme ce ne-ființa ei implică o contradicție. Contingența ca posibilă nu este nici necesară, nici imposibilă pentru ca ea să fie sau să nu fie. Este ontologic neutră și este adusă din potențialul existent în existența reală printr-o cauză care este externă esenței sale. Ființa lui este împrumutată spre deosebire de existența necesară, care este auto-subzistentă și este imposibil ca ea să nu fie. În ceea ce privește imposibilul, el nu există în mod necesar, iar afirmarea ființei sale este o contradicție.
Lasă un răspuns