„Când ești bolnav aşa cum sunt eu„, spuse avocatul, „ai nevoie de linişte. Nu o găsesc deprimantă.” După o scurtă pauză, adăugă, „și Leni are grijă de mine, e o fată bună.„
Dar asta nu a fost suficient pentru a-l convinge pe unchiul lui Ion, el era vizibil împotriva îngrijitoarei prietenului său și, chiar dacă el nu îl contrazice pe bolnav, o privi încruntat în timp ce ea se duse la pat, puse lumânarea pe noptieră și, aplecat peste pat, începu sţ-i şoptească ceva în timp ce îi aranja pernele. Unchiul lui Ion aproape uită de necesitatea de a arăta considerație pentru omul care se afla bolnav la pat, se ridică, se plimbă în sus și în jos în spatele îngrijitoarei, și Ion nu ar fi fost deloc surprins dacă acesta ar fi apucat cu mâna fusta acesteia și ar fi târât-o departe de pat. Ion se uita cu calm, nu era nici măcar dezamăgit că l-au găsit pe avocat bolnav, nu putea face nimic pentru a se opune entuziasmului unchiului său în această problema, era bucuros că acest entuziasm era acum distras fără să fie obligat ca el ănsuşi să facă ceva în acest sens. Unchiul său, probabil pur și simplu dorind să o jugnească pe îngrijitoarea avocatului, spuse,
„Domnișoară, acum vă rugăm să ne lăsați în pace pentru o vreme, am niște probleme personale de discutat cu prietenul meu.„
Îngrijitoarea Dr. Hinoveanu era încă aplecată mult peste patul bolnavului și, netezind pânza care acoperea peretele de lângă ea, pur și simplu întoarse capul și apoi, în contrast izbitor cu furia unchiul lui Ion, spuse foarte încet,
„Puteți vedea că Dr. Hinoveanu este atât de bolnav încât nu poate discuta absolut micio problemă.” Repetase probabil doar din comoditate cuvintele rostite de unchiul lui Ion, dar un spectator le-ar fi chiar perceput ca ironice, astfel încât acesta sări în sus ca și cum ar fi fost tocmai înjunghiat.
„Du-te naibii …„, bîigui el sufocat de furie astfel încât cuvintele sale ar fi putut fi cu greu înțelese, Ion fu surprins de această reacţie chiar dacă se așteptase la aşa ceva și fugi la unchiul său cu intenția de a-i închide gura cu ambele mâini. Din fericire însă, din spatele fetei, bolnavul se ridică în sus, unchiul lui Ion făcu o față urâtă ca și cum înghițise ceva dezgustător și apoi, oarecum mai calm, spuse, „Bineînţeles că nu ne-am pierdut minţile, nu încă, dacă ceea ce cer eu nu au ar fi fost posibil nu aș fi cerut. Acum vă rog, plecaţi!„
Îngrijitoarea se îndreptă de deasupa patului privindu-l în faţă pe unchiul lui Ion, lui Ion i se păru că una din mâini ei mângâie mâna avocatului.
„Poţi vorbi orice în fața Leni„, declară bolnavul, pe un ton care inconfundabil de implorare.
„Nu e problema mea„, declară unchiul lui Ion, „și nu sunt secretele mele.” Și se răsuct ca şi cum nu mai era loc de negocieri dar îi lăsa totuşi puţin timp de gândire.
„A cui problemă este atunci?” întrebă avocatul cu un glas epuizat după ce se culcă din nou.
„A nepotului meu„, declară unchiul lui Ion, „și l-am adus cu mine.” Și îl prezentă, „Funcţionar şef Ion C.„
„Oh!” declară bolnavul, acum cu mai multă vioiciune, și întinse mâna către Ion „Vă rog să mă iertaţi, nu v-am observat acolo.” Apoi zise îngrijitoarei sale, „Leni, du-te,” îi întinse mâna ca şi cum ar fi fost un rămas bun pentru mai mult timp. De data aceasta fata nu opuse nicio rezistență. „Deci,” spuse el în cele din urmă unchiului lui Ion, care se calmase și se aproapiase, „nu ai venit să mă vizitezi pentru că sunt bolnav, ai venit pe afaceri.” Avocatul acum părea mult mai puternic încât părea că ideea de a fi vizitat pentru că era bolnav îl lăsase cumva fără puteri, rămase sprijinindu-se într-un cot, ceea ce trebuie să fi fost destul de obositor, trăgându-se continuu de o șuviță de păr din mijlocul bărbii.
„Deja arăţi mult mai bine„, spuse unchiul lui Ion, „acum că vrăjitoarea a ieşit.” Se întrerupse, șoptind, „Pun pariu că ea ascultă!” și sări spre ușă. Dar în spatele ușii nu era nimeni, unchiul lui Ion se întoarse fără a părea dezamăgit, ca şi cum faptul că aceasta nu asculta părea chiar mai rău decât dacă ar fi ascultat, dar părea oarecum amărât.
„Greşeşti în privinţa ei„, spuse avocatul, dar nu făcu nimic mai mult să o apere; poate că era felul lui de a arăta că aceasta nu a are nevoie să fie apărată. Dar pe un ton mult mai ferm, continuă, „În ceea ce privește problemele nepotului tău, va fi extrem de dificil și m-aș considera norocos dacă puterea mea nu m-ar ţine suficient de mult pentru a le rezolva. Mi-e tare teamă că nu voi rezista, dar nu voi lăsa nimic neîncercat. Dacă nu voi rezista, puteți angaja oricând pe altcineva. Ca să fiu sincer, această chestiune mă interesează prea mult pentru a renunța la șansa de a lua parte la rezolvarea ei. Dacă inima mea mă va lăsa complet, atunci cel puțin va fi într-un mod demn.„
Ion nu înțelese nimic din tot acest discurs, se uită la unchiul său pentru o explicație, dar unchiul său, așezat pe noptieră cu lumânarea în mână, o sticlă de medicamente se rostogoli de pe masă pe podea, dădea din cap la tot ce spunea avocatul, era de acord cu totul, şi când şi când se uita la Ion îndemnându-l să arate același respect. Poate că unchiul lui Ion îi vorbise deja avocatului despre proces. Dar asta era imposibil, tot ce s-a întâmplat până infirma această ipoteză. Deci spuse,
„Eu nu înțeleg …„
„Ei bine, poate am înțeles eu greșit ceea ce aţi spus,” spuse avocatul, la fel de uimit şi jenat ca şi Ion „Poate că am fost prea grăbit. Despre ce vroiaţi să-mi vorbiţi? M-am gândit că este vorba de proces.„
„Bineînțeles că da„, spuse unchiul lui Ion, care apoi îl întrebă pe Ion, „Deci, ce anume vrei?„
„Da, dar cum se face că aveţi cunoştinţă despre mine si cazul meu?” întrebă Ion.
„Oh, înţeleg„, spuse avocatul, cu un zâmbet. „Sunt avocat, frecventez cercuri cu jurişti, oamenii vorbesc despre diverse cazuri și cele mai interesante rămân în mintea ta, mai ales atunci când acestea privesc nepotul unui prieten. Nu e nimic remarcabil în asta.„
„Deci ce anume vrei?” întrebă unchiul lui Ion încă o dată, „Pari atât de neliniștit.”
„Frecventaţi cercurile acestor judecători?” întrebă Ion
„Da„, spuse avocatul.
„Pui întrebări copilăreşti„, spuse unchiul lui Ion.
„Ce cercuri ar trebui să frecventez atunci, dacă nu cele ale profesioniştilor din domeniul meu de activitate?” adăugă avocatul. Suna atât de incontestabil că Ion nu dădu niciun răspuns. „Dar lucraţi la Înalta Curte, nu la această instanță din pod„, vru el să spună, dar nu ajunse să rostească întrebarea.
„Trebuie să înţelegeţi,” continuă avocatul pe un ton ca și cum el ar fi explicat ceva evident, inutil și incidental, „trebuie să înţelegeţi că obţin de asemenea un mare avantaj pentru clienţii mei amestecându-mă cu acei oameni, din mai multe puncte de vedere diferite, nu e ceva despre care se poate vorbi tot timpul. Sunt puţin în dezavantaj acum, desigur, din cauza bolii mele, dar încă mai primesc vizite de la niște prieteni buni de-ai mei de la instanță și mai aflu câte ceva. S-ar putea chiar să aflu mai multe decât mulți dintre cei care sunt sănătoşi și petrec toată ziua în instanță. Chiar acum primesc o vizită binevenită, de exemplu.” Și arătă într-un colț întunecat al camerei.
„Unde?” întrebă Ion, cu o surpriză aproape stranie. Privi în jur neliniștit; mica lumânare lumina mult prea puțin pentru a ajunge până la peretele opus. Și apoi, într-adevăr, ceva începu să se miște acolo în colț. În lumina lumânării susținute de unchiul lui Ion, un domn în vârstă putu fi văzut stând lângă o măsuță. Stătea acolo de mult timp fără a fi fost observat întrucât respira foarte uşor. Acum acesta se ridică protocolar, nemulțumit clar că se atrăsese atenţia asupra lui. Era ca și cum, prin poziţia mâinilor ca niște aripi scurte, ar fi sperat să evite orice introducere și formule de prezentare, nedorind sub nicio formă să deranjeze pe ceilalți prin prezența sa și părea să îi îndemne să-l lase din nou în întuneric şi să uite de prezenţa lui acolo. Dar asta nu se mai putea.
„Ne-aţi luat prin surprindere, după cum vedeţi”, spuse avocatul explicând, indicând cu veseli spre domnul care trebui să se apropie, încet, ezitant, privind în jur cu o anumită demnitate. „Şeful de birou – oh, da, iertaţi-mă, nu v-am prezentat – acesta este prietenul meu Costea C., acesta este nepotul său, funcţionarul șef Ion C., iar acesta este şeful de birou – deci, şeful de birou a fost foarte amabil făcându-mi o vizită. Puteţi să vă daţi seama cât de valoroasă este o astfel de vizită doar dacă ați şti că şeful de birou are o grămadă de treabă. Ei bine, el a venit oricum, am avut o discuție pașnică, în măsura în care am putut fiind atât de slăbit, și, deși nu am spus lui Leni că nu trebuie să permită nimănui să intre întrucât nu așteptam pe nimeni, am fi preferat să discutăm singuri, dar apoi ai venit tu, Costea, lovind cu pumnii în ușă, şi şeful de birou s-a mutat într-un colț trăgând cu el masa și scaunul său, dar acum se pare am putea, aşa este, dacă vei fi de acord, am putea discuta împreună, și ar fi bine dacă ne-am adunca cu toţii la un loc – Şeful de birou…”, spuse el cu capul într-o parte, arătând cu un zâmbet umil la un fotoliu lângă pat.
„Mă tem că voi putea să mai rămân doar câteva minute”, zâmbi şeful de birou luând loc în fotoliu și se uită la ceas. „Problemele mă cheamă. Dar nu vreau să pierd șansa de a întâlni un prieten al prietenului meu.” Înclină capul ușor spre unchiul lui Ion, care părea foarte fericit de noua lui cunoștință, dar nu era genul de persoană care să-și exprime sentimentele de respect și răspunse la cuvintele şefului de birou cu un râs jenat, dar tare. O priveliște oribilă! Ion putea să privească în liniște întrucât nimeni nu îi acorda nicio atenție. Odată implicat şeful de birou preluă frâiele conversației aşa cum părea că este obişnuit. Avocatul asculta cu atenție cu mâna la ureche, slăbiciunea sa de până atunci având probabil doar funcția de a ţine departe noii săi vizitatori. Unchiul lui Ion ţinea lumânarea pe picior balansând-o, în timp ce şeful de birou se uita adesea nervos la ea – și scăpă în curând de jenă și fu fermecat rapid nu numai de maniera de conversaţie a şefului de birou, dar şi de fluturarea blândă a mâinii cu care acesta îşi însoțea discursul. Ion, rezemat de piciorul patului, era complet ignorat de către şeful de birou, poate în mod deliberat, servind bătrânului doar ca audienţă. Și în plus, nu avea aproape nicio idee despre ce se discuta, gândurile lui în curând zburară la îngrijitoare și tratamentul rău suferit de ea din partea unchiului său. Curând după aceea, începu să se întrebe dacă el nu mai văzuse cumva pe şeful de birou şi în altă parte, posibil printre oamenii care fuseseră la prima sa audiere. Poate că se înșela, dar considera că şeful de birou putea foarte bine să fi fost printre bătrânii domni cu bărbile subțiri din primul rând.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns