Fără niciun motiv special, doar pentru a evita revenirea la birou pentru o vreme, Ion deschise fereastra. O deschise cu greu, trebuind să rotească ivărul cu ambele mâini. Apoi, prin toată fereastra intră ân cameră un amestec de ceață și fum, umplând-o cu un ușor miros de ars. Câţiva fulgi de zăpadă intrară în cameră odată cu ceaţa.
“Este o toamnă oribilă“, declară industriaşul, care intrase în cameră neobservat după ce terminase de discutat cu directorul adjunct, iar acum stătea în spatele Ion. Ion dădu din cap și se uită neliniștit la servieta insudtriaşului, din care acesta va scoate probabil hârtiile și îl va informa despre rezultatul negocierilor sale cu directorul adjunct. Dar industriaşul văzu unde se uita Ion, bătut uşor servieta și spuse fără să o deschidă, “Probabil doriţi să ştiţi cum s-au finalizat discuţiile. Am deja contractul în buzunar, aproape. E un om fermecător, directorul dvs. adjunct. – dar nu te poţi încrede în el“. Râdea în timp ce strângea mâna lui Ion vrând să-l facă şi pe el să râdă. Dar lui Ion i se păru şi mai suspect faptul că industriaşul nu intenţiona să-i arate actele și nu văzu nimic de râs în comentariile acestuia. “Domnule funcționar șef”, spuse industriaşul, ” vremea v-a afectat starea ta de spirit, aşa-i? Păreţi foarte îngrijorat astăzi.“
“Da“, spuse Ion, ridicând mâna pentru a o duce la tâmplă, “dureri de cap, griji familiale.“
“Aşa e“, spuse industriaşul, care era întotdeauna grăbit și nu putea asculta pe nimeni pentru foarte mult timp, “fiecare trebuie să-şi poarte crucea.” Ion făcu inconștient un pas spre ușă, ca și cum dorea să conducă pe industriaş, dar acesta spuse, “Domnule funcționar şef, mai e ceva ce aș vrea să vă spun. Îmi pare foarte rău dacă aceasta vă va necăji tocmai astăzi, dar am mai încercat să vă văd de două ori deja, în ultima vreme, și de fiecare dată am uitat totul. Dacă aş mai întârzia s-ar putea pierde să nu mai aibă nicio valoare. Şi ar fi păcat , întrucât cred că ceea ce am să spun este important.” Înainte ca Ion să aibă timp să răspundă, industriaşul se apropie de el, îl bătu ușor cu degetul în piept și spuse încet, “Aveţi un proces în curs, nu-i așa?” Ion se dădu un pas înapoi și exclamă imediat:
“Asta v-a spus directorul adjunct!“
“Nu, nu“, negă industriaşul, “de unde să ştie directorul adjunct despre asta?“
“Atunci de unde ştiţi?” întrebă Ion, deja mai calm.
“Aflu mule lucruri din justiţie de peste tot“, declară industriaşul, “și exact despre asta vroiam să vă vorbesc.“
“Sunt atât de mulți oameni care au legături cu justiţia!” exclamă Ion cu capul plecat, şi îl conduse pe industriaş la birou. Se așezară acolo unde stătuseră mai înainte, și industriaşul zise,
“Mi-e teamă că nu am foarte multe de spus. Doar că, în probleme ca aceasta, cel mai bine este să nu trecem cu vederea nici cele mai mici detalii. Pe lângă asta, chiar vreau să vă ajut în vreun fel, oricât de modest ar putea fi ajutorul meu. Am fost parteneri buni de afaceri până acum, nu-i așa? Ei bine, atunci.” Ion vru să-şi ceară scuze pentru comportamentul său din conversația anterioară din acea zi, dar industriaşul nu tolera nicio întrerupere, ridică servieta sub braţ pentru a arăta că se grăbeşte și continuă: “Ştiu despre cazul dvs. de la un anume Tătaru. E un pictor, Tătaru este numele lui de artist, nici măcar nu-i știu numele real. Vine la mine în birou de ani de zile din când în când, și aduce aduce cu el mici picturi pe care le cumpăr mai mult sau mai puțin doar din caritate întrucât acesta nu e practic nimic mai mult decât un cerșetor. Și sunt oricum picturi frumoase, peisaje cu bălţi și chestii din astea. Obișnuim să facem afaceri astfel și a mers întotdeauna bine. Doar că la un moment dat aceste vizite au devenit un pic prea frecvente şi i-am spus asta, am început să vorbim și l-am întrebat cum poate să îşi câștige existența doar prin pictură, și apoi am aflat spre uimirea mea că principalul sa sursă de venit sunt portretele pictate. ‘Lucrez pentru instanța de judecată’, mi-a spus el, ‘Ce instanță?’ am întrebat eu. Și atunci mi-a spus despre judecătorie. Sunt sigur că vă puteți imagina cât de uimit am fost când am aflat. De atunci aflu câte ceva nou despre instanță de fiecare dată când vine în vizită, și aşa puțin câte puțin am ajuns să înțeleg câte ceva din cum funcționează. Oricum, Tătaru vorbeşte mult şi de multe ori trebuie să-l fac să tacă, nu numai pentru că exagerează, dar mai ales pentru că un om de afaceri ca mine, care e deja copleşit sub greutatea propriilor probleme de afaceri, nu poate acorda prea multă atenție celorlalți oameni. Dar asta este altă poveste. Poate că – aşa m-am gândit – poate că Tătaru ar putea fi în măsură să vă ajute într-un fel cât de puţin, el știe o mulțime de judecători și chiar dacă nu poate să influențeze prea mult vă poate da unele sfaturi despre cum să atrageţi unii oameni influenți de partea dvs. Și chiar dacă acest sfat nu se dovedeşte a face diferenţa, eu încă mai cred că va fi foarte util, odată ce l-ați luat în considerare. Sunteţi aproape un avocat. Asta e ceea ce spun mereu, domnul C. funcţionarul șef este aproape un avocat. Oh, sunt sigur că acest proces al dvs. se va termina cu bine. Deci, veţi merge să vă întâlniţi cu Tătaru? Dacă vorbesc cu el va face cu siguranță tot ceea ce îi stă în putinţă. Eu chiar cred că ar trebui să vă duceţi. Nu neapărat astăzi, desigur, eventual după ceva timp, când aveţi ocazia. Şi oricum – vreau să vă spun şi asta – nu trebuie neapărat să mergeţi să vă întâlniţi cu Tătaru, acest sfat de la mine nu preupune absolut nicio obligație pentru dvs. Nu, dacă credeți că puteți rezolva fără Tătaru va fi cu siguranță mai bine să-l ignoraţi complet. Poate că v-aţi format deja o idee clară despre ceea ce veţi face și Tătaru v-ar putea încurca planurile. Nu, dacă e aşa, atunci, desigur, nu ar trebui sub nicio formă să vă întâlniţi cu el! Oricum, cu siguranță nu va fi ușor să acceptaţi sfaturi de la un tânăr ca acesta. Totusi, dvs. decideţi. Iată scrisoarea de recomandare și adresa.“
Dezamăgit, Ion luă scrisoarea și o puse în buzunar. Chiar și în cel mai bun caz, avantajul care ar putea rezulta din această recomandare ar fi incomparabil mai mic decât daunele datorită faptului că industriaşul știe despre procesul său, și că pictorul a răspândia ştirea despre asta. Tot ce putu face fu să transmită industriaşului, care era deja în drum spre ușă, câteva cuvinte de mulțumire.
“Voi merge acolo“, spuse el în timp ce îşi lua la revedere de la industriaş la ușă, “sau, cum sunt foarte ocupat în prezent, îi voi scrie, poate că va accepta să vină la mine la biroul cândva.”
“Eram sigur că veţi găsi cea mai bună soluție“, spuse industriaşul. “Deși credeam că veţi prefera să evitaţi invitarea unor oameni ca acest Tătaru la bancă și discuţii cu el despre proces aici. Și nu e întotdeauna o idee bună să trimiteţi scrisori unor oameni ca Tătaru, nu știţi la ce vă puteţi aştepta din partea lor. Dar trebuie să vă fi gândit la toate și știţi mai bine ce puteţi și ce nu puteţi face.”
Ion dădu din cap și îl însoți pe industriaş prin ante-cameră. Dar, în ciuda aparenţei de calm era de fapt foarte șocat; spusese industriaşului că îi va scrie lui Tătaru doar ca să-i arate într-un fel că aprecia recomandările sale și lua în considerare posibilitatea de a vorbi cu Tătaru fără întârziere, dar dacă ar fi crezut că Tătaru îl poate ajuta cât de cât ar fi acţionat fără întârziere. Dar numai datorită comentariului industriaşului şi-a dat seama la ce pericole s-ar fi expus. Se putea baza pe propria sa înțelegere atât de puțin? Dacă era posibil să invite un caracter îndoielnic în bancă printr-o scrisoare clară, și să îi ceară sfaturi despre procesul său, separat de directorul adjunct de nu mai mult de o ușă, nu era imposibil, ba chiar era foarte probabil, să existe şi alte pericole pe care el nu reușeşte să le vadă sau de care chiar să se lovească? Nu a fost mereu cineva pe lângă el care să-l avertizeze. Și acum, tocmai când el trebuie să acționeze cu toată forţa de care era în stare, acum au apărut o serie de îndoieli pe care nu le mai cunoscuse până acum și care îi afectau propria vigilență! Dificultățile pe care le simţea şi care îi afectau munca la birou, îi vor afecta oare şi procesul? Acum, cel puțin, îi era imposibil să înțeleagă cum de i-a trecut prin cap să îi scrie lui Tătaru și să-l invite în bancă.
Clătină încă o dată din cap la gândul acesta când un servitor veni lângă el și îi atrase atenția asupra celor trei domni care așteptau pe o bancă în ante-cameră. Aceştia așteptau deja de mult timp să stea de vorbă cu Ion. Acum, că servitorul vorbea cu Ion, se ridicară în picioare și fiecare dintre ei încerca să îl contacteze pe Ion înaintea celorlalți. Era o neglijenţă din partea băncii să îi facă să piardă timpul aici, în sala de așteptare, dar niciunul dintre ei mu intenţiona să se plângă de asta.
“Domnule C., …” spuse unul dintre ei, dar Ion îi spus servitorului să-i aducă paltonul și se adresă celor trei, în timp ce servitorul îl ajuta să se îmbrace în palton,
“Vă rog să mă iertaţi, domnilor, mă tem că nu am timp să stau de vorbă cu dvs. acum. Vă rog să mă iertaţi, dar am niște afaceri urgente de rezolvat și trebuie să plec imediat. Ați văzut deja cât de mult am întârziat. Sunteţi amabili, vă rog, să reveniţi mâine sau după un timp? Sau poate că putem rezolva afacerile prin telefon? Sau poate aţi dori să-mi spuneţi acum, pe scurt, despre ce este vorba, și vă voi da apoi un răspuns complet în scris. Oricum, cel mai bine va fi pentru dvs. să reveniţi.” Domnii constatară acum că așteptarea lor a fost complet inutilă, iar aceste sugestii ale lui Ion îi uluiră încât aceştia se uitau unul la altul fără un cuvânt. “Atunci ne-am înţeles, nu?” întrebă Ion, care se întoarse spre servitor care îi aducea pălăria. Prin ușa deschisă a biroului lui Ion se putea vedea cum ninsoarea de afară se înteţise. Ion îşi ridică gulerul paltonului și îşi încheie nasturii până sub bărbie. Exact atunci directorul adjunct ieși din camera de alături, zâmbi când îl văzu pe Ion discutând cu domnii în palton, și întrebă:
“Pleci?“
“Da“, spuse Ion, îndreptându-şi spatele, “am niște treburi.” Dar directorul adjunct se întorsese deja spre cei trei domni.
“Și cum rămâne cu acești domni?” întrebă el. “Cred că aşteaptăt deja de destul de mult timp.”
“Ne-am înţeles deja“, declară Ion. Dar acum domnii nu mai avură răbdare, îl înconjurară pe Ion și îi explicară că nu ar fi așteptart ore întregi dacă nu ar fi fost vorba despre ceva important care trebuia să fie discutat acum, pe larg și în privat. Directorul adjunct ascultă puţin, se uită la Ion care era cu pălăria în mână curăţând-o ici şi colo de praf, și apoi spuse:
“Domnilor, există un mod foarte simplu de a rezolva aceasta . Dacă sunteţi de acord, voi fi foarte bucuros să preiau aceste negocieri în locul funcţionarului şef. Afacerea dvs., desigur, trebuie să fie discutată fără întârziere. Suntem şi noi oameni de afaceri, și cunoaştem valoarea timpului pentru un om de afaceri. Vreţi vă rog să mă urmaţi?” Și deschise ușa care duce în ante-camera propriului birou.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns