Era un om scund, vesel, un industriaş pe care Ion îl cunoștea bine. Acesta îşi ceru scuze pentru că îl deranjează pe Ion de la treburi importante, și Ion, la rândul său, îşi ceru scuze pentru că l-a lăsat să aştepte atât de mult timp. Dar chiar și aceste scuze au fost spuse de Ion într-un mod mecanic și cu o intonație falsă. Industriaşul ar fi observat cu siguranță, dacă nu ar fi fost pe deplin preocupat de afacerile sale. În schimb, acesta scoase în grabă calcule și tabele din toate buzunarele, şi le întinse în fața lui Ion, explicând diverse aspecte, corectând o mică greșeală de aritmetică pe care o observă în timp ce se uita rapid peste toate, și îi aminti lui Ion o afacere similară pe care o încheiaseră cu circa un an înainte, menționând în treacăt că de data aceasta mai era o altă bancă care depunea mari eforturi pentru a face afacerea cu ea, și în cele din urmă se opri vorbind, pentru a afla opinia lui Ion în această privință. Ion urmărise, într-adevăr, la început atent argumentaţia industriaşului, și era conștient de importanţa afacerii, dar din păcate această atenţie nu a durat, în curând nu îl mai asculta, doar da din cap la fiecare dintre exclamațiile mai puternice ale industriaşului pentru o scurtă perioadă de timp, dar în cele din urmă nu mai făcea nimic altceva decât să se holbeze la capul chel al industriaşului aplecat peste documente, întrebându-se când va realiza acesta în cele din urmă că vorbea singur. Când acesta se oprin din vorbit, Ion într-adevăr crezu la început că a făcut-o pentru ca el să poată mărturisi că este incapabil să asculte. În schimb, văzând atenţia de pe fața producătorului, în mod evident pregătir să contracareze eventualele obiecții, îşi dădu seama cu părere de rău că trebuia să continuie discuția de afaceri. Deci, îşi aplecî într-o parte capul ca şi cum ar fi dat un ordin și începu încet să miște pixul peste documente, oprindu-se ici şi colo ca să se holbeze la câte una dintre desene. Industriaşul credea de fiecare dată că este vorba de o obiecție, poate cifrele sale nu erau prea bune, poate că nu erau decisiv argumentate, indiferent de ce credea industriaşul acoperi documentele cu mâna și începu din nou, venind foarte aproape de Ion, să explice despre ce era vorba în afacere.
„Este dificil„, declară Ion, strângând din buze. Singurul lucru care îl putea ajuta să se orienteze erau documentele, iar industriaşul le acoperise şi nu le mai putea vedea, așa că se rezemă la loc de brațul scaunului. Exact când ușa biroului directorului se deschise și apăru nu foarte clar, ca printr-un văl, directorul adjunct. Ion nu se mai gândea la afacere, urmărea doar efectul imediat al apariţiei directorului adjunct și, pentru el, efectul era unul foarte plăcut; industriaşul sări imediat în sus de pe scaun și se grăbi să îl întâmpine pe directorul adjunct, deși lui Ion i-ar fi plăcut să o facă de zece ori mai repede întrucât se temea ca nu cumva directorul adjunct să dispară din nou. Nu avea motive de îngrijorare, cei doi domni se întâlniră, îşi strânseră mâinile reciproc și se aplecară împreună peste biroul lui Ion. Industriaşul spuse că îi pare rău că funcţionarul șef era atât de puțin înclinat să facă afaceri, arătând spre Ion care, sub privirea directorului adjunct, se aplecă înapoi peste documente. Cum stăteau cei doi bărbați aplecaţi peste birou și industriaşul făcea eforturi să atragă și să mențină atenția directorul adjunct, Ion simți ca și cum aceştia ar fi mult mai mari decât sunt în realitate și că discuţia lor era despre el. Încet şi cu atenţie îşi ridică ochii în sus, încercând să afle ce se petrecea deasupra lui, luă una dintre hârtiile de pe birou fără să se uite să vadă ce este, o puse în palmă și o ridică încet până la nivelul celor doi bărbați. Nu avusese un plan anume în minte cum făcuse acest lucru, doar simţea că aşa ar fi acţionat atunci când tocmai ar fi terminat de pregătit acel document important care l-ar fi dezvinovăţit complet. Directorul adjunct era complet acaparat de conversație și doar aruncă o privire pe hârtie, nu citi deloc ce era scris pe ea întrucât ceea era important pentru Ion nu era important şi pentru el, o luă din mâna lui Ion şi îi spuse,
„Mulţumesc, cunosc deja problema„, și o puse calm înapoi pe birou. Ion îi aruncă o privire amară, dintr-o parte. Dar directorul adjunct nu observă deloc acest lucru, sau dacă observase asta nu făcuse decât să îi ridice moralul, râdea frecvent cu voce tare, la un moment dat îl puse în încurcătură pe industriaş când ridică o obiecţie într-un mod spiritual, dar tot el îl scoase din încurcătură făcându-şi autocritica, și în cele din urmă îl invită în biroul său unde puteau finaliza afacerea.
„Este o chestiune foarte importantă„, declară industriaşul.
„O înţeleg complet. Și eu sunt sigur că funcţionarul șef…” – chiar şi când spunea asta vorbea practic numai industriaşului – „va fi foarte bucuros că i-o luăm de pe cap. Aceasta are nevoie de o analiză lucidă. Dar el pare a fi supra-împovărat astăzi, există chiar oameni în sala de afară care îl așteaptă acolo de ore bune.„
Ion avea încă un autocontrol suficient cât să se întoarcă de la directorul adjunct și să adreseze un zâmbet prietenos, deși rigid, doar industriaşului, nu făcu nicio altă remarcă, se aplecat ușor sprijindu-se cu ambele mâini pe birou ca un funcționar, și îi privi pe cei doi domni care încă discutau, luă hârtiile de pe birou și dispăru în biroul directorului. În prag, industriaşul se întoarse și spuse că nu îşi ia la revedere de la Ion deocamdată, îl va pune la curent cu siguranţă pe funcţionarul șef cu rezultatul discuțiilor, dar vroia să îi mai vorbească şi despre altceva.
În cele din urmă Ion rămase singur. Nici nu se gândea să întroducă pe oricine altcineva în biroul lui și deveni vag conștient de cât de frumos era că oamenii de afară credeau că el încă negociază cu industriaşul și, din acest motiv, nu putea lăsa pe nimeni să-l vadă , nici măcar servitorul. Merse la fereastră, se așeză pe pervaz alături, se ţinu ferm de mâner și privi în jos spre piața din fața. Încă ningea, încă nu se înseninase cerul.
Rămase mult timp stând astfel, neştiind ce îl supărase practic atât de tare, doar uneori arunca o privire scurtă, ușor speriată, peste umăr la ușa dinspre antecamera unde, din greșeală, credea că aude zgomot. Dar nu era nimeni, și asta îl făcea să se simtă mai calm, se duse la chiuvetă, îşi clăti fața cu apă rece și, cu capul puțin mai limpede, se întoarse la locul său de la fereastră. Decizia de a-şi lua apărarea în propriile lui mâini îi părea acum povară mai mare decât o considerase inițial. În toată perioada în care lăsase apărarea în mâna avocatului procesul îl afectase foarte puţin, îl observase de la distanță ca pe ceva care avea puţine şanse să îl atingă direct, atunci când avea chef se uita să vadă cum merg lucrurile, dar avea şi posibilitatea de a nu urmări evoluţia ori de câte ori dorea. Acum, în schimb, dacă se va ocupa el însuși de apărare, ar trebui să se dedice în întregime cazului – pentru moment, cel puțin – un succes ar însemna, mai târziu, eliberarea lui completă și concludentă, dar dacă se va ocupa de aceasta ar trebui să se plaseze singur, de la început, într-un pericol mult mai mare decât până atunci. Dacă fusese vreodată tentat să se îndoiască de acest lucru, atunci experiența sa cu directorul adjunct și industriaşul de azi ar fi fost suficientă pentru a-l convinge de asta. Cum a putut să stătea acolo absolut convins de necesitatea de a-şi face propria apărare? Cum va fi mai târziu? Cum va arăta de acum încolo viața lui? Va găsi el drumul corect prin toate astea spre un final fericit? O apărare lucrată atent -, și oricaree alt tip de apărare nu ar avea niciun sens – o apărare lucrată atent nu va însemna şi că va trebui să se izoleze de orice altceva cât mai mult posibil? Va supraviețui acestei situaţii? Și cum va reuşi să se descurce cu toate acestea la bancă? Aceasta va implica mult mai mult decât prezentarea unor documente care, probabil, ar putea fi pregătite într-un concediu de câteva zile, deși ar fi fost o mare îndrăzneală să ceară un concediu de la bancă exact atunci, e vorba de un proces complet și nu exista niciun mod de a anticipa cât de mult va dura. Aceasta era o dificultate enormă care a fost brusc aruncată în viața lui Ion!
Și trebuia să se ocupe şi de problemele băncii într-un moment ca ăsta? Se uită în jos la birou. Trebuia să permită oamenilor să-l vadă și să înceapă în negocieri cu ei într-un moment ca ăsta? În timp ce procesul său se derula, în timp ce oficialii de la judecătoria de la etaj în camera de la mansardă se uitau pe dosarul cazului său, el trebuia să ăşi facă griji de activitatea băncii? Nu părea asta un fel de tortură, cu ştiinţa instanței de judecată, conexată procesului și care îl urmărea peste tot? Și probabil că nimeni din bancă, atunci când îi va evalua activitatea sa, nu va ţine cont de situația sa specifică? Nimeni și niciodată. Existau persoane care știau de procesul său, deși nu e foarte clar cine știa despre el sau cât de mult. Dar el spera că zvonurile nu au ajuns până la directorul adjunct, în caz contrar acesta va găsi în mod evident în curând o modalitate de a face uz de aceasta pentru a-l afecta pe Ion, nu va arăta nici camaraderie nici omenie. Iar cât despre director? Era adevărat că acesta avea intenţii bune față de Ion, și de îndată ce va auzi despre proces probabil că va încerca să facă tot posibilul pentru a-l ajuta, dar el însuși cu siguranță nu se va implica. Ion reuşise până la un moment dat să contra-balanseze influenţa directorului adjunct, dar directorul era acum din ce în ce mai mult sub influența acestuia, și directorul adjunct va exploata, de asemenea, starea slăbită a directorului pentru a-şi consolida propria putere. Deci, ce ar putea spera Ion? Poate că astfel de consideraţii i-au slăbit puterea de rezistență, dar a fost totuși necesar să nu se păcălească singur și să vadă totul cât mai clar posibil pentru acel moment.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns