În timp ce trecea prin hol se uită la ușa închisă a camerei domnișoarei Bălănescu. Dar nu acolo fusese el invitat, ci în sufragerie, unde smuci ușa deschisă fără să bată.
Camera era lung, dar îngustă, cu o singură fereastră. Era spațiu doar pentru două dulapuri în unghi în colțul de lângă ușă, iar restul camerei era ocupată în întregime cu masa pe care se mânca, pornind de la ușă și ajungând până în partea cealaltă la mare fereastră, care astfel era aproape inaccesibilă. Masa era deja întinsă pentru multe persoane, întrucât duminica aproape toți locatarii luau masa aici de prânz.
Când Ion intră, domnișoara Montag veni spre el de la fereastră pe o parte a mesei. Se salutară reciproc în tăcere. Apoi domnișoara Montag, cu capul neobișnuit de drept ca întotdeauna, spuse,
„Nu sunt sigură dacă mă cunoașteţi.„
Ion o privi încruntându-se.
„Bineînțeles că vă cunosc„, spuse el, „locuiţi aici la doamna Gherghina de ceva timp.„
„Dar am impresia că nu acordaţi prea multă atenție la ceea ce se întâmplă în pensiune„, spuse domnișoara Montag.
„Nu„, spuse Ion.
„N-aţi vrea să luaţi loc?” spuse domnișoara Montag. În tăcere, cei doi îşi traseră scaune din cel mai îndepărtat capăt al mesei și se așezară unul în fața celuilalt. Dar domnișoara Montag se ridică din nou în picioare, întrucât îşi poșeta pe pervazul ferestrei și se duse să o aducă. Îşi târşâi picioarele pe întreaga lungime a camerei. Când se întoarse, legănând uşor geanta, spuse, „aș vrea doar să vă spun câteva cuvinte, în numele prietenei mele. Ar fi venit ea însăşi, dar se simte un pic cam rău azi. Sper să fiţi amabil şi să o iertaţi ascultându-mă pe mine în schimb. Oricum nu e nimic care să nu vă poată spune prin mine. Dimpotrivă, de fapt cred că eu pot spune chiar mai mult decât ea, pentru că sunt relativ imparțială. Nu sunteţi de acord?„
„Ce mai este de spus, atunci?” răspunse Ion, care obosise de privirea permanentă a domnişoarei Montag în direcţia buzelor sale. În acest fel ea preluase controlul asupra a ceea ce el vroia să spună înainte de a apuca să o facă. „Domnişoara Bălănescu refuză în mod clar să-mi acorde întâlnirea personală pe care am solicitat-o.„
„Așa este„, spuse domnișoara Montag, „sau mai degrabă, că nu e deloc aşa cum pare, modul în care aţi spu-so o face să pară foarte severă. În general, întâlnirile nici nu se acordă, nici nu se refuză. Dar se poate întâmpla ca întâlnirile să fie considerate inutile, și așa este cazul aici. Acum, după comentariul dvs., pot vorbi deschis. Aţi solicitat prietenei mele, verbal sau în scris, o ocazie de a vorbi cu ea. Acum, prietena mea este conștientă de motivele pentru care aţi solicitat această întâlnire – sau cel puțin aşa crede – și astfel, din motive pe care eu nu le cunosc, este destul de sigură că nu ar fi de niciun folos nimănui dacă această întâlnire ar avea loc. Mai mult, ieri, și foarte pe scurt, mi-a dat de înţeles clar că o astfel de reuniune nu ar putea fi deloc benefică pentru dvs., ea crede că o astfel de idee va venit cu totul întâmplător, și că chiar și fără explicațiile ei v-aţi fi dat seama şi dvs. foarte curând, dacă nu v-aţi dat deja seama, de inutilitatea ideii dvs. Răspunsul meu la aceasta a fost că, deși foarte corectă concluzia, am considerat că este bine, pentru a fi totul cât se poate de clar, să vă ofere un răspuns explicit. Mi-am oferit serviciile în a mă ocupa eu de aceast, iar după unele ezitări prietena mea a fost de acord. Sper, cu toate acestea, că am acţionat şi în interesul dumneavoastră, deoarece chiar cea mai mică incertitudine în cel mai puțin semnificativă dintre probleme ar putea cauza întotdeauna o suferință și dacă, la fel ca în acest caz, aceasta poate fi înlăturată fără un efort substanțial, atunci este mai bine ca aceasta să fie făcută fără întârziere.„
„Vă mulțumesc„, spuse K., de îndată ce domnișoara Montag termină. Se ridică încet, se uită la ea, apoi pe masă, apoi pe fereastră. – casa de vizavi se afla acolo în soare – și se duse la ușă. Domnișoara Montag îl urmă câțiva pași, ca și cum nu prea avea încredere în el. La ușă, însă, ambii trebuiră să dea înapoi, deoarece uşa se deschise și căpitanul Leonte intră. Aceasta era prima dată când Ion îl vedea de aproape. Era un om mare de aproximativ patruzeci de ani, cu o față bronzată, cărnoasă. Se înclină ușor, cu aceeaşi intenţie şi pentru Ion, și apoi se duse la domnișoara Montag și îi sărută mâna cu profund respect. Era foarte elegant în modul în care el se măca. Curtoazia arătată domnișoarei Montag făcea un contrast izbitor cu felul în care fusese tratată de Ion. Cu toate acestea, domnișoara Montag nu părea să fie supărată pe Ion cum părându-i-se chiar că ea a nu vrea să îi facă cunoştinţă cu căpitanul. Oricum, nici Ion nu vroia să facă cunoştinţă cu el, nu ar fi putut să arate niciun fel de prietenie, nici domnișoarei Montag nici căpitanului, sarutul mâinii îi transformase, din punctul de vedere al lui Ion, într-un grup care îl va ţine la distanță de domnișoara Bălănescu, părând în același timp a fi total inofensiv și altruist. Ion se gândi totuși că era mai mult decât atât, crezu că a văzut, de asemenea, că domnișoara Montag a ales un mijloc de a face aceasta care era altruist, dar cu două tăișuri. Ea exagera importanța relației dintre Ion și domnișoara Bălănescu, și mai presus de toate, exagera importanța solicitării lui de a vorbi cu ea și încerca în același timp, să scoată în evidenţă ideea că Ion exagera totul. Ea ar fi fost surprinsă să afle că Ion nu vroia să exagereze nimic, el era conștient de faptul că domnișoara Bălănescu era doar o dactilografă măruntă care nu i-ar fi rezistat mult timp. Acţionând astfel nu luase în mod deliberat în seamă ceea ce îi spusese doamna Gherghina despre domnișoara Bălănescu. Toate aceste lucruri îi treceau prin minte în timp ce ieşea din cameră după ce ebia schiţă un salut. Vru să meargă direct în camera lui, dar un râs uşor al domnișoarei Montag, care se auzi din sufrageria din spatele lui îi dădu ideea că ar putea pregăti o surpriză pentru cei doi, căpitanul și domnișoara Montag. Privi în jur și ascultă pentru a afla dacă se aude ceva de la oricare dintre camerele din jur, peste tot era liniște, singurul lucru care se auzea era conversația din sufragerie și vocea doamnei Gherghina din pasajul care ducea în bucătărie. Acesta părea un moment oportun, Ion se duse la camera domnișoarei Bălănescu și bătu ușor. Nu se auzea niciun sunet așa că bătu din nou, dar tot nu primi niciun răspuns. Dormea? Sau se simţea într-adevăr rău? Sau doar se preface pentru că şi-a dat seama că nu putea fi decât Ion cel care bate atât de ușor? Ion presupuse că se preface și bătu mai tare. În cele din urmă, când bătăile în uşă nu îl duseră la niciun rezultat, deschise cu grijă ușa cu sentimentul că face ceva care nu numai că nu era corect, dar era și inutil. În cameră nu era nimeni. Mai mult chiar, camera nu mai arăta deloc aşa cum o ştia Ion. La perete erau acum două paturi unul în spatele celuilalt, erau haine îngrămădite pe trei scaune lângă ușă, un dulap era deschis. Domnișoara Bălănescu trebuie să fi ieșit în timp ce domnișoara Montag vorbea cu el în sufragerie. Ion nu era foarte deranjat de acest lucru, nu se aștepta să o găsească pe domnişoara Bălănescu atât de ușor și făcuse această încercare mai mult pentru a o înfrunta pe domnișoara Montag. Dar cu atât fu mai jenant pentru el atunci când, în timp ce închidea uşa, o văzu pe domnișoara Montag și căpitanul vorbind în ușa deschisă din sufragerie. Stăteau probabil acolo încă de când Ion deschisese ușa, evitară să pară că îl observă pe Ion dar discutau încet și îi urmăreau mișcările sale cu priviri absente ca şi cum ar fi fost absorbiţi de conversație. Dar aceste priviri erau grele pentru Ion, și el se strecură pe lângă perete înapoi în camera lui.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns