Seara înainte de aniversarea a treizeci de ani a lui Ion – era vorba despre ora nouă seara, în momentul în care străzile erau liniștite – doi bărbați veniră la el acasă. În frac, palizi și grași, cu jobene care arătau ca și cum acestea nu ar putea fi luate de pe capetele lor. După câteva prime formalități scurte la ușa apartamentului atunci când ajunseră, aceleași formalități se repetară mai îndelung la ușa lui Ion. Ion nu observase sosirea lor, ședea pe un scaun lângă ușă, îmbrăcat în negru ca și ei, și își punea încet niște mănuși noi care se mulau bine pe degete și se comportă ca și cum ar fi așteptat vizitatori. Se ridică imediat și se uită la acei domni, curios.
„Ați venit pentru mine, așa-i?” întrebă el. Domnii dădură din cap, unul dintre ei îl arătă pe celălalt cu jobenul acum în mână. Ion le spuse că aștepta un alt vizitator. Se duse la fereastră și privi din nou în jos la strada întunecată. Cele mai multe dintre ferestrele de pe partea cealaltă a străzii erau închise deja, multe dintre ele au avut perdelele trase. Într-una din ferestrele de pe același etaj cu ei era o lumină, doi copii mici putea fi văzuți jucându-se într-un țarc, incapabili să plece de unde erau, întinzând mânuțele unul spre celălalt. „Niște actori bătrâni, de mâna a doua – asta e ceea ce mi-au trimis„, își spuse Ion, și se uită în jur, din nou, pentru a-și confirma sie însuși acest lucru. „Vor să scape de mine cât mai ieftin posibil.” Ion se întoarse brusc pentru a se confrunta cu doi bărbați și întrebă: „La ce teatru jucați?„
„Teatrul?” întrebă unul dintre domnii, întorcându-se către celălalt căutând ajutor cu colțurile gurii lăsate. Celălalt făcu un gest de prostănac, ca și cum s-ar fi luptat cu ceva care îl deranja.
„Nu sunteți pregătiți în mod corespunzător pentru a-mi răspunde la întrebări„, declară Ion și se duse săîși ia pălăria. Cum ajunseră pe scări domnii vrură să îl ia pe Ion de brațe, dar Ion spuse „Așteptați până ajungem în stradă, nu sunt bolnav.” Dar ei asteptară doar până la ușa din față înainte de a-l prinde de brațe într-un mod cu care Ion nu îl mai întâlnise înainte. Aceștia își țineau umerii aproape în spatele lui, nu își îndoiau brațele ci le răsuciseră pe toată lungime brațelor lui Ion și îl apucaseră de mâini într-o strânsoare formală, experimentată și din care nu se putea scăpa. Ion era prins în poziție verticală între ei, formau acum o singură entitate, astfel că dacă oricare dintre ei ar fi fost doborât ar fi căzut cu toții. Formau o specifică doar formelor de materie lipsită de viață.
Ori de câte ori treceau pe sub un stâlp de iluminat Ion încerca să-și vadă tovarășii mai clar, în măsura în care era posibil deși aceștia îl presau împreună atât de aproape, întrucât în lumina slabă a camerei sale a fost aproape imposibil. „Poate sunt tenori„, se gândi el văzând bărbiile lor mari duble. Curățenia fețelor lor îl dezgusta. Aproape că putea vedea mâinile care le curățase, trecând peste colțurile ochilor, frecând buzele superioare, și frecând cutele de pe aceste bărbii.
Când Ion observă aceasta se opri, ceea ce însemna că și ceilalți trebuiau să se oprească; erau la marginea unei piețe deschise, fără oameni, dar decorată cu paturi de flori.
„De ce v-au trimit pe voi, dintre toți oamenii!” strigă Ion, mai mult o exclamare decât o întrebare. Cei doi domni nu știau deloc ce răspuns să dea, așteptau, cu brațele lor libere atârnând în jos, ca asistentele medicale când pacientul lor trebuie să se odihnească. „Nu voi merge mai departe„, declară Ion ca și cum ar fi vrut să vadă ce se va întâmpla. Domnii nu trebuiau să dea niciun răspuns, era suficient pentru ei să nu slăbească controlul asupra lui Ion, și încercară să-l miște pe Ion, dar acesta rezistă. „Nu voi mai avea în curând nevoie de multă putere, o voi folosi pe toată acum„, își spuse el.Se gândea la muștele care își rup picioarele încercând să se elibereze din hârtia de muște. „Acești domni vor trebui să muncească din greu„.
Tocmai atunci, domnișoara Bălănescuintră în piață în fața lor dinspre treptele care conduceau la o stradă mică mai joasă. Nu era sigur că este ea, cu toate că asemănarea era, desigur, mare. Dar nu conta pentru Ion oricum dacă era ea, devenise brusc conștient de faptul că nu avea nicio șansă să se împotrivească. Nu ar fi nimic eroic în rezistența lui, nici provocând acum probleme acestor domni, nici apărându-se încercând să se bucure de ultima licărire de viață. Începu să meargă, ceea ce îi mulțumi pe cei doi domni și o parte din plăcerea lor i se transmise și lui. Acum ei îi permiseră lui Ion să decidă în ce direcție să meargă, și el se hotărî să meargă în direcția tinerei din fața lor, nu pentru că ar fi vrut să o ajungă din urmă, nici măcar pentru că ar fi vrut să o aibă în vedere cât mai mult timp posibil, dar numai așa putea să nu uite reproșul pe care ea o reprezenta pentru el. „Singurul lucru pe care îl pot face acum„, își spus el, și gândirea lui era confirmată de lungimea egală a propriilor pași cu cei ai celorlalți doi domni, „singurul lucru pe care îl pot face acum este să păstrez felul meu de a fi obișnuit și să fac ceea ce este necesar chiar până la capăt. Mereu am vrut să merg în lume și să încerc și să fac prea multe, chiar și lucruri carem-au costat destul de scump. Asta a fost greșit din partea mea. Ar trebui acum să le arăt că nu am învățat nimic din confruntarea în proces timp de un an? Ar trebui să ies ca un idiot? Ar trebui să nu las pe nimeni să spună, după ce am plecat, că la începutul procesului am vrut să-i pună capăt și că acum că l-am terminat vreau să îl pornesc din nou? Nu vreau ca nimeni să spună asta. Sunt recunoscător au trimis pe acești oameni tăcuți, care nu înțeleg nimic, să meargă cu mine în această călătorie, și că m-au lăsat pe mine să spun ceea ce este necesar„.
Între timp, tânăra se opri pe o stradă laterală, dar Ion putu să meargp acum fără ea și îi lăsă pe însoțitorii săi să-l conducă. Toți trei acum, într-un acord complet, trecură pe un pod în lumina lunii, cei doi domni erau dispuși să lase liberă fiecare mișcare neînsemnată făcută de Ion în timp ce el se deplasa încet spre capăt și îndreptă grupul în această direcție ca o singură entitate. Lumina lunii strălucea și tremura în apă, divizându-se în jurul unei mici insule acoperită cu o masă densă de covor de frunze, arbori și arbuști. Sub ei, acum invizibile, existau căi de pietriș cu bănci confortabile unde Ion se întinsese în zilele însorite de vară.
„Nu am vrut de fapt să mă opresc aici„, le spuse el tovarășilor săi, jenat de conformarea acestora cu dorințele sale. În spatele lui Ion unul dintre ei părea să critice în liniște pe celălalt pentru neînțelegere cu privire la oprirea, apoi plecară. Continuară până prin mai multe străzi unde se plimbau sau stăteau în picioare ici și colo polițiști; unii mai departe și alții foarte aproape. Unul dintre ei, cu o mustață stufoasă, cu mâna pe mânerul sabiei lui părea să intenționeze să abordeze grupul, care i se păru cam suspect. Cei doi domni se opriră, polițistul părea pe cale de a deschide gura, când Ion împinse grupul înainte. De mai multe ori a privit înapoi cu precauție pentru a vedea dacă polițistul îi urmărește; dar când distnța dintre ei și polițist ajunse la un colț Ion începu să fugă, și cei doi domni, în ciuda respirației grele, trebuiră să alerge împreună cu el.
În acest fel lăsară repede în urmă zona construită și ajunseră pe câmp care, în această parte a orașului, începe aproape fără nicio zonă de tranziție. Era o carieră goală și abandonată, lângă o clădire care semăna cu cele din oraș. Aici se opriră, probabil că aceasta a fost dintotdeauna destinația lor, sau poate deoarece erau prea epuizați pentru a alerga mai departe. Aici îi dădură drumul lui Ion, care doar aștepta în tăcere, și își scoaseră jobenele în timp ce se uitau în jur ștergându-și transpirația de pe sprâncene cu batistele. Lumina lunii scălda totul într-o pace care nu o putea oferi nicio altă lumină.
După ce schimbară câteva cuvinte de politețe despre cine să se ocupe de următoarea treabă – domnii nu păreau să aibă alocate funcții specifice – unul dintre ei se duse la Ion și îi luă haina, vesta, și în cele din urmă îi scoase cămașa de pe el. Ion avu un fior involuntar, la care domnul îl bătu ușor și liniștitor pe spate. Apoi împături cu atenție lucrurile ca și cum acestea ar fi încă necesare, chiar dacă nu în viitorul apropiat. Nu vroia să-l expună pe Ion nemișcat la aerul rece al nopții, astfel încât îl luă de braț și merseră în sus și în jos puțin, în timp ce cealaltă domn se uita în jurul carierei pentru un loc adecvat. După ce găsi făcu un semn și celelalt domn îl escortă pe Ion acolo. Era aproape de o stâncă abruptă, era o piatră culcată acolo, desprinsă din stâncă. Domnii îl așezară pe Ion jos pe pământ, el se aplecă pe piatră și lăsă capul în jos pe partea de sus a acesteia. În ciuda tuturor eforturilor domnilor, și în ciuda cooperării depline a lui Ion, comportamentul acestuia părea foarte forțat și nenatural. Astfel încât unul dintre domni ceru celuilalt să-i acorde puțin timp pentru a-l pune el pe Ion într-o poziție mai bună, dar nici așa nu fu mai bine. În cele din urmă îl lăsară pe Ion într-o poziție care era departe de a fi cea mai bună dintre cele pe care le încercaseră până acum. Apoi unul dintre ei își deschise fracul și dintr-o teacă agățată pe o bandă întinsă peste vestă scoase un cuțit lung, subțire, cu două tăișuri de măcelar, pe care îl ținu în lumină pentru a verifica tăișul acestuia. Politețea respingătoare începu din nou, unul din ei trecu cuțitul celuilalt peste Ion, care apoi i-l dădu înapoi primului tot peste Ion. Ion știa acum că ar fi de datoria lui să ia cuțitul ca trecuse din mână în mână pe deasupra lui și să se înjunghie el însuși. Dar nu o făcu, în schimb își suci gâtul, care era încă liber, și se uită în jur. Nu fusese în stare să-și demonstreze adevărata lui valoare, nu fusese în stare să obțină toate documentele organismelor oficiale, îi lipsise întreaga puterea de care avusese nevoie și acestă eroare finală se datora tuturor celor care i-au negat drepturile. În timp ce se uita în jur, văzu la ultimul etaj al clădirii de lângă cariera o lumină pâlpâită și cele două jumătăți ale ferestrei deschizându-se în afară, cineva, care părea slab și subțire de la înălțimea și distanța aceea, se aplecă brusc mult și își întinse și mai mult brațele. Cine să fi fost acela? Un prieten? O persoană bună? Cineva din sistem? Cineva care a vrut să-l ajute? Era singur? Erau toți? Îl va ajuta cineva? Fuseseră obiecții acolo, care au fost uitate? Trebuie să fi fost ceva. Logica nu poate fi respinsă, dar cineva care vrea să trăiască nu va rezista tentației. Unde era judecătorul pe care niciodată nu-l văzuse? Unde era înalta curte la care nu ajunsese niciodată? Ridică ambele mâini și îndepărtă toate degetele.
Dar mâinile unuia dintre domni erau pe gâtul lui Ion, în timp ce celălalt împinse cuțitul adânc în inima lui Ion și îl răsuci de două ori. În timp ce vederea îi slăbea, Ion văzu pe ce doi domni cu obrajii unul lângă altul, aproape în fața lui, uitându-se la el.
„Ca un câine!” spuse el, era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
Lasă un răspuns